Pentru că, de 20 ani, în România, pentru a ajunge “mare” undeva, important e să te “recomande” PARTIDUL. Iar “malaxorul de partid” frământă, frământă şi de 20 de ani tot scoate la suprafaţă doar “cocoloaşele”. De aia ne-am trezit… cititi mai departe in “Obiectiv – Vocea Brailei”.

Va recomand sa cititi si: Prefectul îşi vinde serviciile PSD-ului

Am avut şi ani mai răi, şi ani mai buni, ani cu împliniri, ani cu deziluzii, ani mănoşi, ani mai sărăcăcioşi, dar, de fiecare dată, de Crăciun m-am rupt de tot şi de toate şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să trăiesc magia. Şi am reuşit chiar şi atunci când în viaţa mea lucrurile nu stăteau chiar “pe roze”. Am reuşit pentru că, înainte de orice, pentru mine Crăciunul înseamnă amintiri. Multe amintiri. Cititi mai departe in “Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Cititi mai departe in “Obiectiv – Vocea Brailei”.

“Trebuie să reparăm acoperişul. Ne-au reclamat”, a fost singurul răspuns. Cum, cine, greu de înţeles, la etajul VIII, de ceva ani, nu mai locuieşte nimeni. Au plecat şi au lăsat în urmă datorii de zeci de milioane. Administratorul se disculpă: “Le-am pus somaţii în cutia poştală”, dar cum ei nu vin pe acasă cu anii, n-au cum să afle despre existenţa lor. Şi, atunci, întreb şi eu, dacă nu au mai trecut pe-acasă, de unde ştiu că le plouă?! Iar dacă, totuşi, au trecut, cum de n-au văzut somaţiile!? Mi se pare absurd.

De acord, cheltuielile într-un bloc se împart în mod egal între locatari şi, legal şi moral, suntem datori să contribuim fiecare la orice lucrare efectuată în imobil. Ei, însă, de ani de zile nu mai fac parte din acest “noi”, n-au mai contribuit de ani de zile la întreţinerea clădirii, de la la an tot mai costisitoare. La plecare au tras uşa după ei, lăsând în urmă restanţe uriaşe, care pe “noi”, restul, ne ţin legaţi de mâini şi de picioare. Legal au dreptul să ne oblige să le refacem acoperişul. Moral însă îl au?

Şi dacă în această situaţie ar fi doar blocul meu! În tot oraşul cade tencuiala de pe faţade – nu-s bani pentru anvelopare, sar ţevile – le cârpim una câte una, nu-s bani pentru o revizie adevărată, lifturile dau rateuri – nu-s bani pentru o lucrare mai serioasă, uşa la intrare dă semne de oboseală – nu-s bani pentru alta nouă. Şi asta pentru că “noi”, cei care am mai rămas, suntem din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai săraci. Pe cine să condamni? Niciunul n-a plecat de bine.

Locuiesc într-un bloc cu 44 de apartamente, din care 8 sunt complet goale, iar 15 figurează în listă doar cu câte-o singură persoană. În total mai suntem 67, pe umerii cărora a rămas un bloc întreg.

Câţi vom mai fi anul viitor? Dumnezeu ştie. Câţi vom mai fi rămas în ţară? Nu cred că s-a gândit să socotească cineva. Deşi, legal şi moral, şi Guvernul, şi Parlamentul, şi puterea, şi opoziţia ar trebui s-o facă. Nu de alta, dar am avea nevoie de o proiecţie corectă a încasărilor şi cheltuielilor, de o redimensionare a nevoilor. Pentru că “noi”, cei care am mai rămas, avem de dus pe umeri câte un bloc, un oraş. O ţară. Trebuie să reparăm şcolile, chit că multe dintre ele au clasele goale, trebuie să reparăm spitalele, chit că multe sunt uriaşe comparativ cu numărul de pacienţi, trebuie să reparăm şoselele, chit că unele leagă sate aproape părăsite. Nu reuşim, se vede. Suntem din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai săraci. Dar ce contează!? Am rămas. Legal şi moral, trebuie să facem toate astea. Da. Trebuie să reparăm acoperişul!

Acest material a fost publicat exact in urma cu un an. Datele finale ale recensamantului incheiat zilele trecute imi confirma insa temerile. Am mai ramas cativa. In municipiu, mai suntem doar 176.004 locuitori, fata de 216.292 in 2002 (penultimul recensamant), iar in judet 316.652 louitori, fata de  373.174.

Omul rezonabil se adapteaza mediului. Cel care nu se multumeste cu ce i se da insista in a adapta lumea propriei persoane.
De aceea progresul depinde de oamenii care nu se multumesc cu ce au. (Autor: George Bernard Shaw)