Dupa 20 de ani

decembrie 23, 2009

 

Acum, cand scriu aceste randuri, afara ninge. De mult n-a mai nins asa mult si frumos la Braila! Imi adun cu greu gandurile, zapada ma duce in trecut. Imi amintesc de anii copilariei mele, de zapezile de altadata, de mirajul sarbatorilor de iarna. Si e normal sa fie asa. Sa imi fie dor de anii de anii aceia, de copilaria si adolescenta mea, de parintii mei, de prieteni, de tot acel univers bun, rau, cum era. Da, regret anii aceia, si recunosc asta cu toata sinceritatea. Regret insa ca orice adult care se priveste dupa 20, 30 de ani in oglinda si isi vede ridurile si firele de par alb, ca orice fiica sau fiu care isi cauta parintii si vede un pat gol sau doi neputinciosi, bolnavi si, parca, mult prea batrani, ca orice mama care isi admira copilul si il vede dintr-odata, parca mult prea repede, om in toata firea.

Da, regret anii aceia, dar de fapt regret inocenta mea, minunea de a ma bucura din orice, puterea si tineretea parintilor, dragostea cu care in fiecare an de sarbatori fratii mei cei mari veneau acasa, povestile despre Isus pe care mama, tata, ni le spuneau in fiecare iarna, cand ne adunam in jurul bradului, molidului si apoi al leandrului imens din casa mare – pentru ca in ultimii ani, cand „cureaua” se stransese la maxim, decat sa aduca in casa un brad din plastic, mama prefera sa impodobeasca leandrul. Citește restul acestei intrări »