Blestemul pamantului

Am stat mult pe ganduri daca sa postez sau nu acest material pe blog. Ma gandeam eu, agricultura nu e un domeniu care sa suscite interesul oricui, mai ales al unor persoane care n-au nici in clin nici in maneca cu ea. Si, totusi, vad din comentarii ca va atrag asemenea subiecte, si mi-am zis: hai sa-l punem, si ‘om vedea! Sper ca am facut o alegere buna, mai ales ca materialul nu e unul de specialitate. E lung insa, va avertizez din start. Dar, cred, interesant. Eu, una, il iubesc de-a dreptul. In el, am imbracat frumos in cuvinte multe din amintirile mele dar si foarte multe amintiri ale altora. De aceea cred ca poate fi considerat si o poveste. O poveste a povestilor pe care le-am ascultat si adunat in cei aproape 14 ani de presa. Sunt povesti spuse de oameni dragi mie, oameni cu care am batut judetul asta in lung si in lat. Din pacate, unii dintre ei nu mai sunt printre noi.
Materialul l-am scris in luna decembrie 2009 iar varianta lui integrala a fost publicata in editia speciala a ziarului „Obiectiv”, „Braila. 20 de ani”.

Blestemul pamantului
Sedinte interminabile, nopti nedormite, eforturi uneori supraomenesti in timpul campaniilor, controale peste controale, chiar si in cele mai dosite cotloane, teroare, umilinta, minciuni, raportari false si umflate. Zile intregi de truda, de cum se desprimavara si pana iarna tarziu, cand si ultimul bob de porumb era adus in hambare, pe ploaie, pe vant, sub soarele arzator sau prin bruma cazuta din belsug in zilele de toamna. Nopti intregi petrecute la capataiul unei vaci sau a unei scroafe care sta sa fete, chiar daca era noaptea de Paste sau de Craciun. Iar peste toate acestea, teama. Teama de a nu gresi chiar si involutar, de a nu spune ceva in plus, de a nu fi gresit inteles, teama de a nu fi parat, teama de a nu infunda puscaria.
Intr-un judet preponderent agricol asa cum era Braila, pamantul trebuia stors pana la ultima picatura, animalele trebuia toate sa fie grase si frumoase si sa dea cantitati impresionante de lapte, carne, lana, oua. Nu conta nimic, agricultura socialista braileana trebuia sa fie in varful agriculturii romanesti. Zi de zi, luna de luna,  totul trebuia sa fie la superlativ astfel incat primii secretari ai judetului sa aiba motive de mandrie, sa fie citati pe ordinele de partid, sa fie
medaliati. Ei, agricultorii, duceau greul, dar in perioadele de varf, de la elevii de clasa a V a si pana la salariatii in prag de pensionare toti cetatenii orasului sareau in ajutorul lor. Inclusiv militarii sau puscariasii. Era crima de neam si tara sa ramana un hectar necultivat sau nerecoltat. In toata tara era greu, la Braila insa era de-a dreptul diabolic, cele aproape 60.000 ha din Insula Mare fiind o adevarata piatra de moara legata de gatul fiecarui locuitor.
Toamna, saptamani la rand, fiecare elev facea practica agricola iar fiecare salariat munca patriotica. Nu scapau nici medicii, nici magistratii. Se muncea zi lumina, in varful campaniei de toamna, practic, viata intregului oras era paralizata de la primele ore ale diminetii si pana tarziu in noapte cand ajungea la mal ultimul bac, in gara ultimul tren sau la „Laminorul” ultimul autobuz. Erai urcat in duba fara niciun comentariu daca erai gasit pe strada fara un motiv
bine intemeiat. Iar daca nu aveai un loc de munca stabil, Insula stia de tine, fiecare ferma avand la sediu si dormitoare pentru cei care erau „condamnati” la munca fortata in agricultura.

Inceputul sfarsitului

In agricultura socialista exista o strategie foarte clar stabilita pe temen lung, marele avantaj al epocii de aur fiind activitatea integrata. Adica o foarte buna dezvoltare a activitatilor din amonte si aval de producatorul agricol, productia obtinuta fiind valorificata superior in multitudinea de ferme zootehnice si fabrici de prelucrare. Din pacate insa, ei, truditorii, se bucurau extrem de putin de toate aceste avantaje.
Acum, dupa 20 de ani, in agricultura braileana multe s-au schimbat. Unele in bine, altele in rau. Nici acum viata taranilor nu e simpla sau usoara, insa problemele lor sunt cu totul altele si tin strict de conditiile de piata, de finantare, de modul de valorificare a
productiei, de preturi, de lipsa unei strategii coerente. Daca vorbesti
acum cu agricultorii, deveniti intre timp fermieri, concluzia e una: in
agricultura nu e bine, dar mare parte din raul de astazi se datoreaza strict greselilor iremediabile care s-au facut in primii ani de dupa revolutie.
Iar in primii ani de dupa revolutie in satul romanesc s-a gresit mult,
iremediabil. Toate „durerile” adunate in cei 40 de ani de comunism
au rabufnit, pamant, ferme, toate cazand prada furiei taranului roman. Iar prima mare greseala, faramitarea terenurilor. Considerata initial unul din marile succese ale revolutiei din decembrie’89, actiunea de retrocedare a terenurilor preluate abuziv in perioda comunista s-a dovedit a fi, de fapt, una din marile greseli ale anilor ’90. Legea nr. 18/1991, a fondului funciar, gandita ca un act normativ „reparatoriu”, un act menit sa faca dreptate, in realitate a
fost un imens generator de haos si dispute. Nu obiectivul urmarit a fost gresit, este corect si firesc ca o societate democrata sa respecte si sa garanteze dreptul de proprietate, ci modul in care Legea 18 a fost conceputa si, mai grav, cum a fost pusa in aplicare, cu multe greseli si, de ce sa nu recunoastem, cu multe abuzuri.
Terenurile au fost faramitate in parcele si parcelute, lucrate ani la rand la voia intamplarii, fara consultanta specialistilor, iar repercursiunea imediata dar cu implicatii pe termen lung a fost distrugerea fostelor CAP-uri si IAS-uri.
Si au avut ce sa distruga. In 1989 in judetul Braila existau 106 CAP-uri, 36 IAS-uri, 14 SMT-uri, 4 complexe de vaci, 6 de porci, 5 de pasari, si unul de oi, un depozit de armasari, o intreprindere piscicola si o intreprindere de partid care avea ferme in mai multe comune ale judetului. Mai exista  Statiunea de Cercetare si Ameliorare a Solurilor Saraturate (SCASS) si Intreprinderea de Prelucrare Industriala a Legumelor si Fructelor (IPILF) Vadeni. De irigatii se ocupa Intreprinderea de Exploatare a Lucrarilor si Imbunatatirilor Funciare (IELIF). Peste toate acestea existau insa si suprastructuri: AEIH-uri (Asociatii Economice Intercooperatiste Horticole) si AESC-uri (Asociatii Economice de Stat si Cooperatiste), toate coordonate prin 14 CUASC-uri – Centre ale Unitatilor Agricole de Stat si Cooperatiste, prganizate pe criterii politice si teritoriale. Pe langa foarte buna organizare (marele regret al actualilor agricultori) un alt punct forte al epocii de aur era foarte buna pregatire a specialistilor, fie ca erau ingineri sau tehnicieni, agronomi, horticultori sau zootehnisti, medici veterinari, din protectia plantelor, selectia animalelor sau pedologi. Oricum nu
aveau incotro, orice greseala oricat de mica i-ar fi costat extrem de scump. In plus, organizarea terenului era foarte atent supravegheata de OCOT, fiecare palma de teren era folosita, nimic nu ramanea de izbeliste. Iar motivul era simplu, directiva Comitetului Central era de marire de la an la an a suprafetei arabile, asta in ciuda faptului ca de la an la an se lua din teren pentru constructia de canale de irigatii, de drumuri, de mastodonti industriali etc. Si atunci, se defrisau in nestire paduri, plantatii de arboret, se secau fundurile lacurilor, se cultiva inclusiv in zonele dig mal sau pe terenurile de foarte proasta calitate. Fiecare palma de pamant era importanta, un metru patrat necultivat putand aduce dupa sine amenzi usturatoare, sanctiuni drastice ce puteau ajunge chiar pana la privarea de libertate. Iar de aici, de la aceasta aberatie, si pana la minciuna nu a mai fost decat un pas.

Mai mult decat trecut

In agricultura epocii de aur minciuna crasa era definitorie, trona in tot si in toate. Se mintea peste tot, la datele statistice, la productii, la efective, la suprafete, la parcul de utilaje, la consumuri. Totul se umfla ca un balon. Dadea bine la imagine, aducea dupa sine distinctii si ridicari in grad, din pacate insa numai pentru cei din aparatul de partid. Pentru specialisti insa, minciuna a fost plaga agriculturii comuniste, a distrus vieti, a umplut puscariile si spitalele
de nebuni. Mai mult, se ajunsese intr-o asemnea situatie incat, chiar si cei care obtineau productii cu adevarat de record, in anumite conditii, pe o anumita suprafata sau pe o anumita ferma, se fereau sa o recunoasca si asta pentru ca stiau ca acel record ar fi devenit o cerinta curenta ceea ce ar fi pus la grea incercare munca intregului corp de  secialisti. „Esti nebun, n-ai cum sa raportezi asa ceva, ne bagi in pamant!”, isi spuneau pe soptite. Iar pentru o clipa
de glorie, si aia relativa, taceau malc. Oricum trebuiau cumva sa acopere lipsa de productie din celelalte zone, si oricum pe total, diferenta dintre raportari si realitate era uriasa. Dar cui ii pasa? Partidul in niciun caz, nu era interesat de realitate, de marfa care se afla efectiv in depozite, cifrele aduceau puterea. In plus, totul era al statului, se dadea productia necesara pentru export, iar ce ramanea pentru popor, nu conta. Nimeni nu le cerea socoteala, nimeni nu-i controla, iar pentru ca rezultatul de pe hartie sa dea bine in ochii primului agricultor al tarii, care oricum nu prea le avea cu matematica, era o armata intreaga de oameni aserviti sistemului care asta faceau: jonglau cu cifrele.
Doar cand succesele erau atat de evidente incat pur si simplu nu puteau fi negate, ascunse, se facea comisie, laudele ajungeau pana hat la cabinetul 1 sau 2, dupa care cuplul prezindential automat venea la fata locului sa vada minunea si sa o faca publica. Pentru slijbasi insa, vizita era un calvar, fiind adevarate legende despre vaci cu copite cremuite, stiuleti prinsi de coceni cu sarma, porci samponati, capre coafate si Dumnezu mai stie cate.

Greseli din care nu am invatat nimic

Acum, toate acestea sunt amintiri, iar pentru cine nu le-a trait chiar pot fi intimplari haioase. Pe taranul roman insa l-au marcat, anii de comunism l-au dezumanizat, l-au invatat sa minta, sa fure, sa exagereze. Poate si de aceea el isi gaseste si acum foarte greu locul in societate. Pentru ca, daca vrem sa fim sinceri, recunoastem: dupa 20 de ani de la revolutie, in satul romanesc lucrurile sunt inca departe de a intra in normalitate. Si asta pentru ca taranul roman a
pasit cu stangul in democratie. In euforia dobandirii pamantului nimic nu i-a stat in cale. Satenii au inceput prin a-si imparti munca de 40 ani caramida cu caramida si a distruge fara discernamant tot ce le aducea aminte de anii de oprelisti. Au demolat cladiri, au defrisat plantatii intregi de vii si livezi, au taiat in continuare paduri fara mila, dar, poate, si mai grav, au distrus complet sistemul de irigatii. Din tevi si-au facut cotete si hambare, din dalele canalelor, aleii betonate pana la privata din fundul gradinii. Atunci nu le-a pasat, s-au simtit razbunati. Acum insa, dupa 20 de ani, cand constientizeaza crima comisa, cei mai multi plang, si stau cu mana intinsa la bugetul de stat sau cel al Uniunii Europene. Taranii braileni se plang ca sunt saraci, ca nu au locuri de munca, multi dintre ei chiar traiesc la limita subzistentei. Si totusi, in acesti 20 de ani in satul brailean s-au ridicat adevarate averi. Bogatii judetului au cel putin o afacere in agricultura. Ei sunt norocosii. Taranul insa, a ramas tot „calic”. Cei mai nemultumiti sunt tinerii satelor. „Il plangem pe Ceausescu, ascultati la noi ca nu glumim. Am ajuns la disperare. Mai amarati decat batranii suntem noi, tinerii. Daca nu ar fi ei, am muri de foame. Ii ajutam pe ei si de aici mancam, ca batrinii au pensii, au pamant, au case. Noi, nimic”, imi povestea o tanara. Batranii insa, cand ii aud ii dojenesc: „Sa nu plangi niciodata dupa ceva ce nu stii si nu ai trait!”.

Ura, teroarea, prostia si teama

Probabil nu e un secret pentru nimeni ca a face parte din aparatul de stat si partid dinainte de ’89 si a detine o functie nu aveai nevoie de carte, o scoala profesionala si un an la „Stefan Gheorghiu” era mai mult decat suficient. Bine, povestesc oamenii acelor vremuri, „nu toti erau asa, dar cei care erau altfel erau asa putini incat se pierdeau in marea masa”, masa pentru care principala calitate era sa nu fii OM. Iar modul in care isi puteau ascunde cel mai usor
incompetenta, prostia crasa si rautatea definitorie era ura fara margini. Semanau teroare in randul taranilor si specialistilor pentru ca doar astfel puteau sa-i domine. Tocmai de aceea, pentru orice inadvertenta care aparea pe ciclul de productie, pentru orice greseala, pentru orice pierdere, raspundeau in egala masura de la tractorist, vacar, tehnician, inginer, economist, contabil si pana la seful de ferma. Si de cele mai multe ori, pentru mai nimic se platea scump, chiar foarte scump.

Amintiri care dor

„Imi amintesc, intr-un an, la fostul IAS Urleasca, intr-o noapte, au murit 6 vitei. Era ger rau. Paznicul a adormit si nu s-a mai trezit sa le faca focul”, isi aminteste un fost lucrator din aceasta unitate. „A doua zi de dimineata au inceput telefoanele. Pe la pranz, de la primul secretar si pana la ultimul om de la partid erau la ferma. Paznicului i s-a taiat salariul pe trei luni, l-au lasat muritor de foame, dar pentru medicul veterinar, care chiar nu avea nicio vina a fost o adevarata drama. Nu ca a fost dat afara din IAS, a fost expulzat din judet, cu intreaga familie, fara sa intereseze pe cineva unde vor merge ce vor face. N-am mai auzit de el, dar de regula nicaieri in tara asta nu mai avea voie sa fie medic. Multe din astea se intamplau in vremurile alea. Urat de tot”. O alta poveste spusa de aceasta data de un fost inginer dintr-o ferma vegetala intregeste tabloul terorii: „Era o sola de soia aproape de sosea. Eu abia venisem in ferma, nu am fost sanctionat, dar chestia asta m-a marcat pentru intrega viata. Si acum cand imi amintesc imi vine sa vars de frica. Ei bine, nu stim cum, am banuit noi de la o tigara, a luat foc si pana sa chemam ajutoare – era foarte cald iar soia era foarte uscata – au ars cateva hectare. A ajuns pana la Ceausescu, care si-a trimis imediat cu elicopterul un om de
incredere, care a constatat ca a fost sabotaj. Au intrat la puscarie pe cativa ani inginerul si seful de ferma. Fara judecata, fara nimic. A doua zi erau deja dupa gratii. Seful de ferma a fost condamnat la 10 ani, nu stiu cat a stat, dar imi amintesc ca l-am vazut la un moment dat, era terminat ca om”. Trei ani in inchisoare a stat si un alt sef de ferma dintr-un motiv de- a dreptul pueril. „Aveam in vizita pe cineva de la partid, recoltam fasolea. La capatul solei,  combina s-a dezechilibrat de la o groapa si s-a scuturat buncarul. Cazuse cam o galeata de fasole. Pe loc, combainerul a fost dat afara din serviciu. Apoi a sunat, a venit militia, mi-a pus catuse si 3 ani am stat acolo. Am incercat sa explic
ca am un om care aduna in urma combinei, ca 10 kg la o productie foarte mare, aveam peste 1.200 kg la hectar, nu era un capat de tara. Asta i-a adus la disperare, cum sa imi permit eu sa spun ce e important si ce nu. Activistii de partid au facut cel mai mult rau in tara asta, distrugeau vieti fara sa le pese. Acolo am cunoscut un alt inginer, el fusese condamnat pentru ca tot un activist de partid descoperise la el in ferma ca nu functiona o coloana de irigatii. Sabotaj a fost si la el verdictul, el in puscarie, directorul de IELIF demis”. A tinut insa sa ii pastram anonimatul, „sunt atat de multe asemenea povesti incat numele meu chiar nu conteaza”. In ciuda acestor tragedii, acestei permanente terori la care erau supusi, cei mai multi specialisti agricoli au rezistat. Si-au pastrat verticalitatea, au muncit si au suferit cot la cot cu talpa tarii. Au fost printre ei insa si „dezertori”, care s-au aservit sistemului si incet incet au inceput sa copie comportamentul activistilor. Taranii au tacut si au inghitit, dar in primele zile de dupa revolutie, „tradatorii’ au fost izgoniti din sate cu pietre.

Primii secretari si sabotorii capitalisti

Pe parcursul documentarii am auzit zeci de povesti, una mai trista ca alta, oameni care au pierdut tot intr-o secunda fara a avea cea mai mica vina. Imi povestea cineva ca un inginer horticultor a fost retrogradat de la sef de ferma la sef de echipa (de tigani) si asa a ramas din 1984 pana la revolutie, doar pentru ca a avut „proasta inspiratie” sa plece in concediu medical intr-o perioada in care era programata o vizita a „tovarasului”. El nu a venit, a venit insa un prim vice prim ministru al Guvernului, care a cerut niste lamuriri despre un experiment ce se derula in ferma. Cum  inginerul in cauza era singurul care putea sa ofere informatii, oaspetele s-a facut negru de suparare si a urlat ca un disperat: „Afaraaaaaaa cu leprele, cu puturosii!”. A avut insa „noroc” si s-a ales doar cu retrogradarea. Nenorociti, hoti, javre, lepre, jigodii erau cuvinte des intalnite in vocabularul activistilor de partid. Eram o tara de dobitoci, boi, de animale, de capitalisti imputiti si sabotori, iar teama era asa  mare incat rar cineva avea curajul sa riposteze. Iar cine riposta stia clar: Canalul Dunare –  Marea Neagra, Casa Poporului sau lagarele de concentrare din Insula Mare. Reeducare era pe buzele potentatilor vremii. Umilinta era pentru ei un mod de a se impune. Jigneau si umileau pe oricine nu era „in rand cu ei”. Am fost curioasa sa aud cateva nume si de la Braila. Daca as realiza un top, la „de bine” s-ar situa fostul prim secretar Catrinescu, iar la „asa nu”, Balan. Cei mai multi isi amintesc insa de Anton Lungu, cunoscuta fiind si „afinitatea” lui pentru agricultura: „Tataia… Ii placea sa jigneasca, sa umileasca, sa ne injure, sa ne
besteleasca. Era teroare! Dar, Tataia nu prea baga la puscarie pe termen lung. Ameninta, chema militia si te aresta, te tinea doua trei zile, o saptamana, chiar doua prin beciurile securitatii si dupa aia te scotea si te trimitea acasa. Rar te baga la puscarie. De cele mai multe ori nici nu conta greseala. O facea pur si simplu. Si acum ma intreb cateodata cum, Doamne, au avut brailenii mintea asa de scurta de l-au ales primar dupa revolutie!”.

Si painea era un lux

Si pentru ce toata aceasta truda, aceasta teroare? Pentru 1 kg de carne, un litru de ulei, un kilogram de faina, 500 grame salam se
soia, un pachet de unt, 10 oua. Atat avea dreptul sa consume un
roman intr-o luna, inainte de 1989. Atat aveam voie sa ne „infruptam” din rodul muncii istovitoare din agricultura. Alimentele
noastre erau marfa de „lux”, la ratie, iar rafturile magazinelor erau
pline cu mii de cutii de creveti vietnamezi si conserve tailandeze de
peste. In timp ce sistemul se lauda ca in fermele de animale, porcii, puii, vacile erau ca in povesti, drepturile noastre se limitau la lapte praf, copite de porci si pui schilozi, si astea cumarate dupa cozi istovitoare si interminabile. Pentru asta munceau milioane de romani in agricultura socialista. Si painea era lux, aveam milioane de hectare de grau cultivate, dar noi aveam ratie, cateva felii pe zi, de multe ori neagra. Sigurele bunatati la care aveam acces erau produsele de furat, pentru ca, intr-o intelegere tacita, in Romania de aur a anilor ’80, furtul era sport national. Faceai puscarie doar cand erai parat sau cand pur si simplu „picai ca prostu”. In rest, gaseai solutii sa dai la pace cu tovarasul militian, cu cel de la „ilicit” sau cu cei din controalele obstesti, de fapt echipe de tovarasi care aveau dreptul de a verifica tot. Se stia ca se fura, dar era si acesta un mod de tinere a maselor sub control, de aservire, de emotii continue si stres care te faceau vulnerabil si cumva „dator” sistemului care, uite, intr- un fel sau altul nu te lasa sa mori de foame.
Trist si exasperant, dar asta era realitatea anilor ’80.

La insistentele tale, don Pedrino, adaug acum si restul materialului, conceput in cadrul articolului ca niste casete

CASETA 1 

Pacate scump platite 

Conform statisticilor oficiale, pana in 1990, din punct de vedere al suprafetelor cultivate cu vita-devie, Braila ocupa locul 14 in topul national iar din punct de vedere al productiilor obtinute si al cantitatii de struguri vinificate se situa, in permanenta, in primele patru locuri.Mai mult, pentru recordurile absolute inregistrate in perioada 1976-1983, judetul nostru, prin Ferma specializata din Sutesti, a fost de trei ori laureat pe tara. Dupa 1990, in judetul Braila au fost defrisate masiv circa 7.000 ha vita-de-vie nobila pe rod. Pierderile sunt inestimabile, iar consecintele vizibile si dramatice. Din fostele plantatii au ramas doar parloage, terenuri parasite lasate la discretia ciulinilor si balariilor, favorizandu-se astfel apatritia fenomenelor de eroziune eoliana si desertificare. Acum, acest lucru este acut resimtit, in special, de locuitorii din Bertesti, Spiru Haret, Zavoaia, Ulmu, Jugureanu, Ciresu, Ramnicelu, Movila Miresii, Gemenele, ale caror gospodarii sunt acoperite in fiecare vara, de valuri de nisip. Pacatul „uciderii” este cu atat mai mare cu cat, din strugurii acestor plantatii s-au obtinut vinuri medaliate in competitii internationale, comparabile calitativ cu vinuri din podgorii celebre.

Nici pomicultura nu a scapat furiei taranilor liberi. Din celebrele livezi de elita existente in judetul nostru inainte de ’89, in prezent au mai ramas doar cateva. Suprafata ocupata cu plantatii pomicole s-a redus dramatic, de la peste 1.500 ha, in 1990, la circa 500 ha. Specialistii recunosc, dupa 1989, pomicultura a intrat intr-un declin puternic, suprafete considerabile fiind defrisate, impotriva legii. Conducerea Directiei pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (DADR) Braila sustine ca in judetul nostru lucrurile au evoluat din rau in mai rau din momentul in care majoritatea suprafetelor cu pomi fructiferi au facut obiectul retrocedarii sau privatizarii. Livezile, devenite particulare, cu zeci, chiar sute de proprietari, au fost din ce in ce mai greu de controlat si gestionat. Acum, cand desertul ne ameninta, cand seceta face ravagii in culturi, taranii regreta si viile, si livezile si padurile de altadata. Inlocuirea lor insa costa mult prea mult, prea mult pentru bugetul judetului, ba chiar al tarii.

 CASETA 2  

Greseli imposibil de reparat

 Haosul din proprietatea funciara a fost unul dintre subiectele fierbinti ale ultimilor 20 de ani. In fiecare campanie electorala, fiecare candidat a promis impunerea ordinii in sistemul funciar si, daca privim in urma, mai mult sau mai putin, fiecare guvern postdecembrist a facut ceva in sensul acesta. Iliescu si partidul lui, ne-a dat Legea 18, Constantinescu si CDR-ul, Legea nr. 1, iar Alinata DA ne-a oferit Legea 247 a reformei in justitie si  roprietate.                

Oricat s-au „chuinuit”, insa, o situatie clara, precisa, limpede, in ceea ce priveste proprietatea funciara nu a fost inca realizata si, probabil, nici nu va fi vreodata. Rezultatul haosului funciar? Terenuri faramitate, ce fac imposibila  explotarea rationala a pamantului, si deci venituri mai mici pentru proprietari. Asa ca, de saracie, taranii au vandut fara discernamant suprafete importante unor cetateni straini, care nu dau doi bani pe agricultura, pentru ei pamantul fiind strict o afacere imobiliara.

Iar toate acestea nu doar ca se vad in statistici, ci si-au pus serios amprenta pe satul brailean. Astfel, conform datelor oficiale, in prezent, in Registrul Fermelor sunt inscrise doar circa 335.000 ha. Restul pamantului, circa 53.000 ha reprezinta suprafete neeligibile, care nu beneficiaza de subventii – circa 13.000 ha, si teren nelucrat – in jur de 40.000 ha. Cele aproape 335.000 ha inregistrate in Registrul fermelor sunt organizate in circa 22.000 exploatatii agricole, din care peste 97%, sunt neviabile. Concret, avem aproape 1.300 de ferme care detin intre 10 si 50 de ha si sunt completate, de regula, de microferme de animale, astfel incat pot asigura un trai decent detinatorilor. Daca pentru ele situatia nu e critica, probleme mari apar in cazul exploatatiilor sub 10 ha, si de-a dreptul dramatice in cazul celor sub 5 ha. Si, asa cum era de asteptat, in judetul Braila numarul fermelor de mici dimensiuni este considerabil, peste 4.000 avand suprafete intre 5 si 10 ha si peste 16.000 intre 1 si 5 ha. Europenii numesc aceste exploatatii de subzistenta, pentru ca produsele obtinute abia daca reusesc sa asigure hrana proprietarului.

 CASETA 3

Distrugerea zootehniei, crucea de la capataiul agriculturii

 In judetul Braila, in 1990 existau 139.000 capete bovine, 382.000 ovine, 541.000 porcine si peste 2,2 milioane de pasari. Pana in 2000, efectivele se injumatatisera. La declin insa au contribuit si cele trei valuri de epizootii, leucoza bovina, gripa aviara si pesta porcina. Leucoza a fost insa palma cea mai grea. Pentru ca si aici greseala a fost enorma. Din dorinta de a-si primi vitele luate cu forta de comunisti, taranii nu au tinut cont de nimic. Si-au impartit bucata cu bucata animalele din fostele unitati socialiste si astfel au favorizat extinderea de necontrolat a bolii. Asanarea efectivelor s-a incheiat abia in 2005, in prezent cazurile fiind cu totul izolate. Pentru asta insa, mii de animale au fost ucise.

Ce a insemnat declinul zootehniei? Lipsa unei piete de desfacere pentru produsele agricole, fapt ce a condus la un pret extraordinar de mic al productiei. La 20 de la revolutie, aceasta este, de fapt, cea mai mare problema a fermierilor care, iata, de la an la an investesc tot mai mult si scot din ce in ce mai putin.

 CASETA 4

Esecul cel mai rasunator, „IMB”

 1993 a fost unul dintre cei mai grei ani pentru agricultura braileana. Cele mai mari distrugeri atunci au avut loc, cele mai rasunatoare falimente aici si-au avut punctul de plecare. Iar greseala asta guvernantii vremii ar trebui sa si-o asume. Si asta pentru ca, in acea perioada, inflatia a determinat o crestere de necontrolat a dobanzilor la creditele bancare. Astfel, au fost distruse primele incercari firave de comasare a terenurilor in asociatii agricole, de investitii in tehnologii, de revigorare a noilor societati agricole construite pe scheletele fostelor IAS. In ’93-’94, dobinzile la credite au ajuns chiar si la 130%.

De aici si-a tras „seva” si cel mai rasunator esec al agriculturii brailene postdecembriste – SC „Insula Mare a Brailei” SA. Ca si in cazul multor alte societati de elita, si in Insula atunci au inceput marile probleme financiare. S-a incercat o „salvare” prin infiintarea concernului „Braigal”, dar in final incercarea s-a dovedit a fi sentinta de condamnare la moarte. In data de 23 aprilie 2003 instanta a decis intrarea in lichidare judiciara a SC „IMB” SA, care avea datorii de 807 miliarde de lei vechi catre 396 de creditori. In 6 ianuarie 2004 a avut loc si licitatia pentru cumpararea celor mai importante active ale SC „IMB” SA: „Baza IMB” cu locatii in Insula Mare a Brailei (ferme vegetale, ferme zootehnice, sectoarele mecanizare si reparatii, parcuri de conservare utilaje etc), sediul societatii situat in municpiul Braila si sectorul nave, respectiv „Trecerea Bac” Stinca. Unicul participant la licitatie a fost Constantin Dulute, administratorul SC „Agricost” SRL Iasi, care a si adjudecat activul la pretul de pornire a licitatiei, respectiv 62,54 miliarde de lei plus TVA, in total, 75 miliarde de lei. Zece minute. Atit a durat licitatia. Asta a fost societatea. Pamantul din Insula insa, are si el o poveste, la fel de zbuciumata. Pentru ca dupa intrarea in incapacitate de plata a fostului IAS, cele 56.000 ha arabile din IMB au fost date spre lucru strict pe criterii politice, fara niciun folos financiar pentru judet. Mai intii societaii „Reen Import Export” SRL, firma apropiata fostului ministru Ioan Muresan, dupa care, in data de 5 octombrie 2001, noul ministru al Agriculturii, Ilie Sarbu a anuntat ca a dat spre arendare, pe 20 de ani, 59.000 ha din Insula Mare a Brailei societatii „TCE Trei Brazi” din Piatra Neamt, societatea deputatului PSD Culita Tarata.

Acum, in Insula se face performanta, se scot bani frumosi, pentru oricine altcineva numai pentru noi, brailenii, nu. Noi am ramas doar cu stampila de incapabili de a gestiona o mina de aur, asa cum e considerata de europeni Insula Mare. Nici statul nu stiu cat beneficiaza dupa urma ei avand in vedere ca de 6 ani arendasul este intr-o continua lupta cu administratorul terenului, Agentia Domeniilor Statului. Suma datorata de Tarata statului nici acum nu e clara, ea facand obiectul mai multor procese aflate inca pe rol.

Cert este insa ca la acest moment in agricultura braileana exista cea mai mare exploatatie agricola din Europa, IMB, si cea mai mare exploatatie orezicola din Romania, cea de la Stancuta. Cele mai mari ferme din judet apartin insa unor agricultori straini de meleagurile noatre, un italian si un francez si, bineinteles Culita Tarata. Si specialistii braileni au ferme de elita, ce-i drept de dimensiuni ceva mai mici, ferme in care se practica tehnologii moderne si se face agricultura la standarde inalte. Daca ii intrebi care e lucrul cel mai bun care s-a intimplat in agricultura braileana de dupa 1989, raspunsul lor e unanim: Programul „Sapard”, completat de programul „Fermierul”, ceea ce a insemnat sute de proiecte de investitii in valoare de cateva zeci de milioane de euro. Daca ii intrebi ce nu a mers, lista e lunga, iar din ea nu lipseste un alt esec rasunator care si-a pus amprenta pe proasta finantare din sectorul agricol – Programul Guvernamental „RomAg ’98”, un „tun” de 84 milioane de dolari, sau „o teapa cat o transa FMI”, in acest program judetul Braila fiind unul dintre pilonii principali de „implementare”.

57 de răspunsuri la Blestemul pamantului

  1. Don Pedrino spune:

    Buddy et comp.
    Nu stiu cate exemple concrete cunosti tu, dar taietorii de frunze la caini, la sate, sunt putini. Pana si ratatii betivani mai pun mana pe cate ceva, ca la tara se gaseste intotdeauna de „robotit” – nu de „muncit”, daca prin „munca” intelegem, in sensul clasic, o activitate prestata contra unei retributii. Tine te rog seama de faptul ca aproape 3 milioane dintre noi sunteti voi, cei plecati afara – cea mai mare parte, din randul muncitorilor ale caror fabrici s-au inchis – iar alti aproape 1 milion se afla ori vor intra foarte curand in somaj aici, in tara. Romania este guvernata catastrofal, asta este cruda realitate, si stii de ce? De vina sunt in primul rand cei alesi, pentru ca se „baga ca musca…” sa ajunga sa guverneze, fara a sti ce inseamna treaba asta, fara sa aiba calitatile intelectual-morale necesare a administra o comunitate, pur si simplu pentru ca sa acumuleze avere.

  2. Don Pedrino spune:

    (Vad ca s-a postat automat, in timp ce scriam)
    De vina sunt, cumva, si alegatorii, atat datorita nestiintei lor privind esenta si atributele unei bune guvernari, privind democratismul unei societati moderne, cat si datorita credulitatii cu care se lasa manipulati de liderii politici si de diversi asazisi formatori de opinie. Fara indoiala, parshivismul din politica noastra postdecembrista ne va costa enorm.
    Buddy,
    sa stii ca tot o chestie de mare parshivism este si ideea cu autonomia regionala. Daca studiezi Constitutia, poti vedea ca Romania are cele mai largi si moderne prevederi privind minoritatile – ceea ce se si recunoaste, de altfel, la nivelul UE. Fortand prevederile existente, maghiarii folosesc bilingvismul si acolo unde au 10%, arboreaza la intrunirile lor de tot felul, inclusiv pe cladirile administratiei locale, drapelul Ungariei si intoneaza imnul de stat tot al tarii vecine; n-a fost nimeni, niciodata, pedepsit pentru asa ceva. Autonomia economica este doar un pretext. Ciudat este faptul ca au si maghiarii de la noi saracii lor (Harghita si Covasna, de altfel, sunt printre cele mai sarace judete),la fel de multi ca pondere, care se inteleg foarte bine cu saracii nostri, ba au si bogatasii lor, care se inteleg foarte bine cu ai nostri. Necazul vine dinspre sfera politicului – care ofera UDMR un cadru excelent de afirmare – altfel, prin ce s-ar mai distinge de celelalte partide si grupuri de interese de pe scena politica? Liderii lor si-ar pierde pur si simplu identitatea printre miile de politicieni din etnia majoritara si din celelalte etnii; asa, facand valva, obtin cu regularitate 5% la alegeri, participa la guvernare – deci, la impartirea cascavalului.
    Cati,
    Eu sunt de parere sa dai drumul si partii a doua din „Blestem…”. Chiar iti propun sa te gandesti serios la o carte care sa cuprinda materialul tau, postarile nostre si cateva opinii ale unor lideri locali fata de articol si situatia descrisa – adica tot un fel de postari, dar ale unora care reprezinta autoritatea de stat, dar nu au calitatea de bloggeri.
    De catva timp am intrat si pe site-ul unui lider politic influent, preocupat in momentul de fata de gasirea de catre partidul sau a unei identitati noi, moderne. Prin pragmatismul interventiilor mele, se pare, am atras atentia comentatorilor catre probleme cum sunt acestea pe care incerc sa le disec si in dialogul cu voi, si chiar am starnit ceva valuri. Da, asta este Romania reala, cea din „Blestemul…” tau si din comentariile noastre, nu cea din ideologizarile si mai ales din balacarelile lor. Intentionez sa le si semnalez „Blestemul…”, pe care s-al recomand ca o carte de capatai pentru oricare politician ce abordeaza problema agriculturii.
    Cred ca v-am fortat destul atentia, asa ca
    La revedere si numai bime! Ne mai…scriem si citim…

  3. Cati Lupaşcu spune:

    OK don Pedrino, am cedat insistentelor tale si am completat materialul. Acum gasiti aici „Blestemul pamantului” integral. Lectura placuta!

  4. Don Pedrino spune:

    Bunadimineata tuturor

    si vedeti ca s-a completat stocul de marfa cu vreo cateva casete de vin…sa va lamureasca mai bine despre ce se intampla acum cu agricultura judetului.
    Vreau sa spun ca, la indemnul meu, Cati si-a completat
    „Blestemul…” cu cea de a doua parte. La buna lectura si comentarii pe masura, tuturor…

  5. Madi spune:

    De ce bunicii legau rosii,
    De ce sapau ei doi, gradina,
    Pesemne-asa stiau, frumosii,
    Sa se cunune cu lumina –

    De ce tot repetau, tot anul,
    Un fel de munci neistovite,
    Pesemne-asa stia taranul
    Sa coaca timpul, facand pite –

    De ce si banii in batiste,
    Ce ii puneau, atat de greu
    Ii mai scoteau ca sa existe,
    Pesemne stie Dumnezeu –

    De ce coceni, si pui, si vie
    Si nuci, si vin, si apa, si
    Pamant – strangeau ca bogatie
    Si numai munca, zi de zi ?

    De ce nici nu stiau ce-i banul
    De rar ce il vedeau, de ce
    Nu invata si el, taranul,
    Ca la oras, un ABC ?

    De ce si cartea lor putina,
    Era mai mult ca indeajuns,
    Sa vada cerul cu lumina
    Si in pamant, unde-au ajuns ?

    De ce radeau, plangeau, in vorbe
    Mai calde decat orice veac,
    De ce erau bogati in ciorbe
    Si-atatea ierburi, aveau leac ?

    De ce trageau un sat, la munca,
    An dupa an, de la-nceput –
    Pesemne-asa primeau porunca
    A unsprezecea, de la lut –

    Pesemne, azi, de ziua tarii,
    Asa de vii, ne duc si tac,
    Cu bataturile spinarii
    In raiul de pamant, in veac –

    „Cântec de ţară“ – JIANU LIVIU-FLORIAN

  6. Cati Lupaşcu spune:

    Multumesc Madi pentru aceste emotionante versuri. Ba, chiar, iti multumesc in numele tuturor cititorilor blogului meu. Frumos!
    Don Pedrino, asta-i pohta ce-ai pohtit!

  7. Nickolas spune:

    What’s up, I check your blogs regularly. Your writing style is
    awesome, keep doing what you’re doing!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: