Cu o suta de lei, spre Europa

Pe 13 aprilie 2005, Parlamentul European a decis, cu 497 de voturi pentru, 93 impotriva si 71 de abtineri, aderarea Romaniei la Uniunea Europeana incepand cu data de 1 ianuarie 2007. Iata ce scriam privitor la acest lucru in urma cu 5 ani. Intrebarea pentru acum este: cate din problemele evidentiate atunci s-au rezolvat intre timp?

Cu o suta de lei, spre Europa 

Cati LUPASCU (aprilie 2005)

Daca ne facem corect temele, asa cum s-a exprimat, recent, premierul Tariceanu, in cateva sute de zile, vom fi deja cu un picior in Europa. Cu alte cuvinte, nu mai e mult si Romania va trebui sa dea un examen complex in fata europenilor, un examen la care, trebuie sa recunoastem, dezvoltarea rurala va fi cea mai grea disciplina. Daca in celelalte domenii, in stilul nostru caracteristic, o sa reusim sa o mai dam cotita – mai inchidem un corupt, un poluator sau spital – in agricultura si in mediul rural lucrurile sunt precise – daca nu se indeplinesc standardele de bunastare si performanta o sa ajungem cu ambele picioare… in groapa. Si nu vor avea doar taranii de suferit, vom suferi cu totii in egala masura, de la sat sau de la oras, intelectual sau amarat cu doua clase, beneficiar de ajutor social, profesor sau sofer. Daca nu ma credeti acum, cu timpul o sa va convingeti, marea problema a integrarii nu va fi nici economia, nici justitia, ci agricultura.

Dar cum sa ne facem temele corect la capitolul „satul romanesc” atat timp cat majoritatea taranilor traieste sub pragul saraciei iar Guvernul nu se inghesuie sa dea vreun ban! Bani europeni? Sa fim seriosi, ajung la ei doar fermierii bogati si comunitatile instarite, intr-un sat uitat de vreme unde nici macar telefon nu exista oamenii habar nu au ce insemna fonduri „Sapard”. Daca vrem sa fim realisti, recunoastem: taranii sunt pur si simplu ingroziti; pe de o parte, se tem pentru ca nu stiu exact la ce sa se astepte, iar pe de alta, cei mai multi sunt prea batrini si prea saraci ca sa aiba mijloacele si puterea necesare sa lupte.

OK. Daca vrem sa ne batem cu caramida in piept, este simplu – reptam strident: avem timp sa ne pregatim pentru integrare. Reparam casele fostilor CAP-isti, le varuim peretii coscoviti de vreme, le vopsim gardurile haite de ani, le plantam la poarta doi caisi si trei zorele si gata… dam o alta fata satului romanesc. In curte, insa lucrurile se complica. Taranii nu au cum sa renunte la plita din fata cosmeliei numita in ras „bucatarie de vara” pe care, seara, dupa o zi de prasila o infunda cu bete de floarea soarelui sau coceni de porumb, si isi pregatesc traditionala mamaliga si incalzesc olanul cu ciorba de fasole acrita cu prune verzi. Nu au cum sa renunte la vacuta amarata de la care seara si dimineta tarcaie doi-trei litri de lapte, pe care oricum nu se indura sa il bea, ci il preda la „privatizat” sa aiba bani sa-si plateasca cei 10-15 kw pe care ii consuma intr-o luna. Nici la martoaga din cosar nu au cum sa renunte. Ea le cara zi de zi la camp, oasele batogite de virsta si de munca, pe ea o inhama la plugul primit ca zestre de la parinti imediat dupa al doilea razboi mondial. Ea ii cara duminica la targ, unde in schimbul unui ciur de malai si 10 oua cumpara o scandura, un harlet, sau o mana de cuie. Si la cate altele nu poate renunta taranul roman, pentru ca pur si simplu, nu are ce pune in schimb. Mai nou, in drumul catre Europa, ca si cum „urcusul” nu ar fi fost suficient de abrupt, inca o durere le macina noptile: daca din pensia de CAP de 1 milion de lei abia puteau sa se tarasca de azi pe maine, cum sa se descurce, acum, o luna intreaga dintr-o suta de lei? (in acea perioada s-a facut si trecerea la leul greu – n.a.).

Parlamentul European ne-a votat integrarea, noi insa, in loc sa ne fudulim ar trebui sa gandim cu intelepciune, ce presupune asta. Pentru ca, aceasta e realitatea, domnilor: Vrem sau nu vrem, in Europa trebuie sa intram cu totii, si cu saracii si cu batranii satelor. Iar ei, din aceasta pensie amarata de 100 lei, abia pot sa traiasca. Din ce sa isi mai faca si temele pentru integrare?!

Publicitate