La rând, pentru viaţă

decembrie 17, 2010

Un hol ticsit, slab luminat, câteva scaune – toate ocupate – şi, de jur împrejur, sprijinind pereţii, alte zeci de persoane, într-o tăcere apăsătoare. Ici-colo se vorbeşte în şoaptă, ici-colo se gesticulează uşor, iar din mişcarea aceasta tristă a braţelor ghiceşti deja diagnosticul şi unde e localizată boala. De ici-colo răzbate zgomot de instrumentar medical, miroase a spirt şi a medicamente. Uneori şi a mâncare. Asistentele, infirmierele se agită continuu, dar şi ele par să respecte tăcerea. E un fel de agitaţie calmă. Pe bănci (întotdeauna mult prea puţine), femei şi bărbaţi, tineri sau bătrâni, vorbesc aceeaşi limbă (denumiri de medicamente, proceduri, termeni complet necunoscuţi celor din afară), se înţeleg prin simple gesturi, îşi răspund cu o uşoară înclinare a capului sau pur şi simplu prin mimica feţei. Nu sunt nici nerăbdători, nici grăbiţi, nici plictisiţi, nici măcar deranjaţi de lunga aşteptare. Ce altceva să facă?! Cititi mai departe aici.