Iar unde interes nu e, nimic nu e

Februarie 25, 2011

Polonia a depăşit criza. Şi asta pentru că polonezii au utilizat o parte consistentă din fondurile nerambursabile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană pentru investiţii. În România, însă, cuvântul de ordine pentru absorbţia banilor europeni rămâne DEZASTRU. Astfel că, în timp ce polonezii încep să privească încrezători în viitor, noi încă ne zbatem pentru supravieţuire, privind cu jind către mina de aur pe care o avem la îndemână, dar de care ne atingem cu sfială. Pare incredibil, dar e perfect adevărat. La 4 ani de la integrare, încă atragem bani cu ţârâita de la comunitate, ultimele cifre date pubilicităţii arătând că sumele absorbite abia dacă se apropie de 10% din valoarea pusă la dispoziţie. Şi nu e vorba doar de fondurile pentru agricultură şi mediu rural, la care mă refer în articolul suport pentru acest editorial, ci la tot ce înseamnă bani europeni. Adică bani destinaţi infrastructurii, turismului, dezvoltării, mă refer la miliardele de euro destinaţi atât sectorului privat cât şi autorităţilor locale sau minsterelor. Am putea da vina pe criză. Dar asta numai aşa, ca să ne minţim frumos. Pentru că, în realitate, criza doar a scos la suprafaţă sau a amplificat nişte tare vechi ale sistemului românesc.  Mai departe cititi AICI.

Iar materialul suport il gasiti AICI


Dai 5 bani, da’ stai în faţă!

Februarie 24, 2011

Un milion de euro. Atât va costa viitorul parc din cartierul Lacu Dulce. Muncipalitatea şi Guvernul României vor achita nemţeşte această sumă, adică jumătate-jumătate. Contractul a fost atribuit, la vară amenajarea ar trebui să fie gata. Adică, cel târziu în iulie, copiii cartierului vor avea la dispoziţie un loc special amenajat, modern, curat, cu multă verdeaţă, pentru a-şi petrece timpul liber. Iar în vacanţă vor avea timp berechet. Deci, beneficiari avem, timp este, numai parcul să fie gata şi să reziste mai mult de o zi! Pentru că, dacă privim în urmă, parcurile acestea de periferie sunt o piatră de moară legată de gâtul Primăriei.  Mai departe cititi AICI.


Sfarsitul de la capatul drumului spre nicaieri

Februarie 16, 2011

 

„Singuratatea e mai greu de indurat decat foamea, frigul, chiar decat batranetea insasi”

Ca e ger de crapa pietrele, ca sunt peste 35 de grade Celsius, ca e polei, vant puternic sau ploua torential, nu conteaza. De te indrepti dimineata catre serviciu, sau seara catre casa, in tramvaie, in autobuze, nu ai unde sa arunci un ac. Te uiti de jur imprejur, pe scaune sau agatati de bare, zeci de batrani indeplinesc parca un ritual sacru. Discuta aprins, pun tara la cale, sanctioneaza greselile politicienilor, isi pling batranetile, insira povesti triste, se lauda cu reusitele nepotilor, retraiesc amintiri din razboi sau de cind erau slugi la conacele boieresti. Romane intregi poti scrie numai din frinturile de viata pe care le auzi zi de zi. Si, totusi, nu poti sa nu te intrebi: „Oare unde merg? Unde isi taraie ei zi de zi oasele strimbate de reumatism si bastoanele innegrite de vreme?”. Citește restul acestei intrări »


Când indolenţa ucide

Februarie 10, 2011

Era pe la începutul anilor ’90. Ieşeam din gura de metrou de la „Universitate”. Era teribil de cald, în jur mai nimeni. N-am făcut decât câţiva paşi când, dintr-o dată, am fost înconjurată de câţiva puştani. Slinoşi, suspect de veseli, nu aveau mai mult de 13,14 ani. Ţopăiau ca nişte apucaţi şi se hlizeau într-un mod extrem de ciudat. Spuneau ceva, mai bine zis scoteau nişte sunete incoerente, parcă ţipau, dar la fel de bine puteau să cânte, să înjure, să se roage. N-am apucat să mă tem în adevăratul sens al cuvântului pentru că totul a trecut fulgerător. Am rămas împietrită. Cititi mai departe aici.