Sfarsitul de la capatul drumului spre nicaieri

 

„Singuratatea e mai greu de indurat decat foamea, frigul, chiar decat batranetea insasi”

Ca e ger de crapa pietrele, ca sunt peste 35 de grade Celsius, ca e polei, vant puternic sau ploua torential, nu conteaza. De te indrepti dimineata catre serviciu, sau seara catre casa, in tramvaie, in autobuze, nu ai unde sa arunci un ac. Te uiti de jur imprejur, pe scaune sau agatati de bare, zeci de batrani indeplinesc parca un ritual sacru. Discuta aprins, pun tara la cale, sanctioneaza greselile politicienilor, isi pling batranetile, insira povesti triste, se lauda cu reusitele nepotilor, retraiesc amintiri din razboi sau de cind erau slugi la conacele boieresti. Romane intregi poti scrie numai din frinturile de viata pe care le auzi zi de zi. Si, totusi, nu poti sa nu te intrebi: „Oare unde merg? Unde isi taraie ei zi de zi oasele strimbate de reumatism si bastoanele innegrite de vreme?”.
Nu ma intelegeti gresit, nu comentez nici ca au „liber” pe mijloacele de transport in comun, nici ca ocupa „abuziv” un loc pe care, dupa 10 ore de munca, poate s-ar fi cuvenit sa se aseze un slujbas. Nu nu fac asta. Vreau doar sa-i inteleg. Vreau sa inteleg de ce nici macar atunci cind vremea e capricioasa si medicii ii avertizeaza sa fie precauti, ei tot nu raman in case, unde sunt in siguranta, si se aventureaza in calatorii ce le-ar putea pune viata in pericol.
Ei, bine, ieri, un batran mi-a raspuns la toate aceste intrebari. De vreo doua – trei ori pe luna merge cu treaba, ba la Casa de pensii, ba sa plateasca una sau alta din facturi, ba la medic, ba pe la farmacii. Dar de cele mai multe ori merge spre nicaieri. Nu asculta sfaturile si iese pe strada, chiar daca e polei sau canicula, pentru ca la virsta lui nu mai are ce proteja.
Oricum, spunea mosneagul, traiul batranilor de astazi nu mai poate fi numit viata. Au trait cindva si stiu ce inseamna. Acum e doar o lupta. Plimbarea cu tramvaiul, discutiile cu ceilalti batrani, aflati in aceeasi situatie, sunt singurele placeri pe care si le permit. E singura modalitate prin care pot fugi de singuratate. Pentru ca, spunea batranul, la varsta lor, singuratatea ucide mai mult decat lipsa medicamentelor. Singuratatea e mai greu de indurat decat foamea, frigul, chiar decat batranetea insasi.

S-a ridicat cu greu de pe scaun, si-a infipt cu putere bastonul in podea, si a coborit. Se tira cu greu pe trotuarul inca plin de gheata, de parca ar fi carat cu el toti anii si toate problemele de-o viata. Batranul acesta, ramas orfan in urma primului razboi, ostas in cel de-al doilea, a avut o viata plina. A venit la oras dupa ce comunistii i-au furat toata averea, a lucrat la Canal (Dunare – Marea Neagra) dar si la Casa Poporului. A indurat multe dar a supravietuit. Acum isi mai asteapta doar sfarsitul, considera ca a mincat destul o pensie amara. De fapt, sa achite contributia la pensii era obiectivul lui din acea zi. Trebuia, insa, la ora 9.00, sa se intilneasca „in colt” cu o verisoara pe care sa o ajute sa ia un CAR. Batrana il astepta deja. Au schimbat doua vorbe dupa care au plecat incet. Am privit mult timp in urma lor, gandindu-ma la Minulescu.
„…un batran si o batrana merg tinindu-se de mina… doua jucarii stricate …”

Publicitate