Sa lupti, femeie, pentru cutia ta cu amintiri!

 
“Nu te mai smiorcai, ajunge ca te cheama Lacrima!”, i se spunea adeseori, chiar daca era abia de-o schioapa. Si i s-a spus azi, si i s-a spus maine, pana cand a crezut ca asa e normal, asa trebuie: sa treaca prin viata fara sa planga. Si nu a mai plans. Niciodata. Nici atunci cand a simtit durere, tristete sau deznadejde. Iar de teama ca lacrimile sa nu-i fie intelese gresit, a refuzat sa planga si de bucurie, s-a inchis intr-o carapace de nepatruns, si nimeni, niciodata, nu a stiut ce gandea cu adevarat acel copil timid si tacut. Nu s-a aratat impresionata nici de prima papusa primita in dar, nici de prima zi de scoala, nici de primul fior al dragostei. S-a casatorit si a devenit mama fara ca propriul sot sa se intrebe macar cine este de fapt femeia intrata in viata lui, ce vise avea, sau ce isi dorea cu adevarat. A catalogat-o drept o femeie dura, puternica, o femeie care niciodata nu s-a plans de ceva, care niciodata nu a fost impresionata de ceva. O femeie care niciodata nu a plans, si atat. Si apoi, avea o femeie in casa, era suficient!
 
Inca din prima luna de casatorie, Lacrima a inteles ca barbatul cu care isi unise destinul nu era nici pe departe omul galant si delicat care o curtase timp de un an. Prima palma a primit-o chiar din prima saptamana de convietuire, cand, de emotii, a scapat o ceasca de cafea din mana. Dar nu a comentat. Poate ca, intr-adevar, fusese vinovata. Nu a comentat nici la doua, nici la treia, iar violenta a devenit ceva obisnuit. Cand s-a nascut copilul, comportamentul de stapan incontestabil al sotului deja era impamantenit. A inceput sa stea din ce in ce mai mult la o bere cu baietii, a inceput sa cunoasca si alte femei. Certurile, reprosurile, jignirile, erau cotidiene, viata pentru Lacrima devenise un calvar. Dar nu a plans si nu s-a plans niciodata. Singura si-a dus copilul la scoala, singura i-a facut un rost pe lume. A dus singura pe umeri crucea apriga a destinului, dar niciodata nu a ridicat glasul, nu a cerut explicatii.

Anii au trecut, copilul a plecat la casa lui, si, odata cu el, a plecat si unica ei alinare, unicul motiv pentru care era in viata. Ramasa singura, ar fi vrut sa planga. Dar s-a privit in oglinda si a vazut un chip imbatranit cu parul alb si ochii tristi, si a renuntat. Era suficient ca o chema Lacrima! In plus, era atit de obosita… ce rost ar mai-fi-avut sa planga!Pana cand, intr-o zi, a fost diagnosticata cu o boala cumplita. Abia atunci, pentru prima data dupa atat de mult timp, a dat frau lacrimilor. Si nu de durere. A plans pentru ca pur si simplu mai stia sa planga, isi amintea cum sa planga. Si a simtit o mare usurare. Iar in clipa aceea, pentru prima data in viata, s-a intrebat daca nu cumva gresise, daca nu cumva destinul ei ar fi fost altul daca ar fi avut curajul sa faca asta din timp. Sa fi plans, sa fi cerut socoteala, sa fi ridicat glasul atunci cand era nedreptatita, zdrobita, jignita. Sa se fi revoltat, sa isi fi cerut drepturile. Poate daca ar fi plans, ar fi reusit si sa traiasca. Cu adevarat! Era insa prea tirziu!

O chema Lacrima. Dar cred ca v-am mai spus deja asta! Si a fost una dintre miile de femei carora li s-a furat dreptul la viata, la amintiri. E una dintre miile de femei a caror cutiuta, despre care ar fi putut sa scrie acum, e plina doar de durere. Este, de fapt, una dintre miile de femei care n-ar fi putut raspunde provocarii de astazi.

Lacrima a fost doar… o lacrima dintr-un ocean. O lacrima pe care multi au vazut-o, dar nimeni nu a incearcat sa o inteleaga. O lacrima dintr-un izvor secat, care s-a curs incet, discret si singur catre eternitate.

In locul ei scriu eu. Pentru ca vreau sa-i spun cumva ei, si miilor ca ea, ca stiu ca exista. Pentru ca vreau sa le spun cumva ca nicio viata nu-i perfecta. Dar e viata atat timp cat ai curajul sa plangi. Sa ceri socoteala si sa lupti pentru drepturile tale. Sa te lupti, femeie! Pentru dreptul de a avea o viata, o cutiuta a ta, cu minuni, cu amintiri.

 Asa am ales eu sa raspund provocarii lansate de Mirela, pe tema propusa de Gina.

Au mai scris:

http://mirelapete.dexign.ro/2011/03/poveste-parfumata-intre-bloggeri-cutiuta-cu-minuni/

Daniela

http://popasuriprincopilarie.blogspot.com/2011/03/dosesc-un-sipet-cu-amintiri.html

Gina

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/03/pe-uriasul-nevazut-raboj.html

Gabi

http://g1b2i3.wordpress.com/2011/03/26/cutiuta-cu-minuni-amintiri-din-vacantele-de-la-sighisoara/

Carmen

http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/03/cutia-cu-minuni.html

21 de răspunsuri la Sa lupti, femeie, pentru cutia ta cu amintiri!

  1. Gabriela spune:

    Sa fie un nume predestinat?
    Superb finalul!

  2. Mirela spune:

    Cati, „Lacrima a fost una dintre miile de femei carora li s-a furat dreptul la viata, la amintiri. ”
    Textul tau depaseste mult sfera unei “cutiute cu amintiri” si aici vad din nou ziaristul de succes din tine. Dar nu numai. Este revolta femeii-jurnalist, a femeii sotie si mama, care, desi iubita si respectata de un sot pe care-l iubeste si respecta, desi madra de un fiu demn de iubirea ei, nu accepta situatia atator milioane sau sute de milioane de femei care-si „accepta” un destin potrivnic , care nici nu e destin, ci rezultatul abuzului unor persoane: soti, parinti, dascali, sefi. A asculta de parinti, nu inseamna a te supune orbeste. La fel, a asculta de profesori sau de sefi, daca-i ai. Femeile trebuie sa fie demne. Nu suport sa-mi faca cineva program, atunci cand pot dovedi ca cel alcatuit de mine e mai bun si mai eficient. Sa nu se puna cineva cu mine la capitolul asta, Cati! Nu sunt adepta feminismului extremist, dar nici al acceptarii sclaviei de catre femei. Ce inseamna „sa-i fie bine copilulu”. Bine??? Nu, un copil care-si vede mama acceptand bataia si ocara va fi jenat, ii va fi rusine, in timp ce de tata ii va fi sila si il va uri, evident. Si atunci care e binele pe care Lacrima i l-a facut copilului? Stiu, s-a sacrificat. Cati, poate sunt prea dura, dar te “sacrifice” plecand departe, muncind si crescandu-ti copilul in demnitate si departe de violenta si jigniri. Pentru ca, daca cineva ti-ar cere ca de maine sa nu te mai revolti pe nimic, l-ai asculta? Ei bine, nu numai ca nu l-ai asculta, dar ai incepe sa il consideri dement si sa te feresti din calea unui astfel de specimen. Vei incepe sa-l ignori, plecand departe. Acceptarea umilintei naste durere si suferinta.Un NU hotarat atat violentei in familie, cat si acceptarii umilintei!
    Am sentimentul ca asta ai vrut sa transmiti prin aceste randuri dure, care starnesc atat mila, cat si multa revolta pe acceptarea tacita a unui asa-zis destin potrivnic.
    Te felicit, de fiecare data scrii ceva deosebit, cu talent si inspiratie.
    O seara placuta si o saptamana buna sa aveti!

    • Cati Lupaşcu spune:

      Uauuuu!!!! Mirela, da stiu ca am castigat un aliat „feroce” in lupta impotriva abuzurilor.
      Da, nu trebuie sa le acceptam sub nicio forma. Nu trebuie sa acceptam umilinta si suferinta. Ai inteles perfect mesajul meu. Multumesc.

  3. CARMEN spune:

    Pe aceeasi tema, o cu totul si cu totul altfel de poveste… Tulburatoare, trista, plina de candoare… Vise pierdute, înecate în durere… Strigate surde împotriva destinului… O poveste plina de emotie!

    • Cati Lupaşcu spune:

      Stii Carmen, initial am vrut sa scriu despre cutiuta mea cu amintiri. Scriind am realizat cat de important este fiecare lucrusor pe care il am accolo si cat de dureros ar fi sa nu le am. De aceea am renuntat la prima varianta si am decis sa scriu asa. Ma bucur ca ti-a placut.

  4. incertitudini spune:

    Cati,
    Citindu-te, m-am dus cu gândul la eroina lui Sadoveanu, o chema Irina, fusese colega de școală a naratorului, mama unui copil adorabil, dar devenit prea devreme, adult- copil”Un om năcăjit”
    Nu am textul la îndemână, cred că nu m-am mai gândit la el de ani mulți. Și nu doar la el, la filozofia vieții femeii abrutizate, o femeie frumoasă și bună, de ale cărei daruri avusese parte un bărbat dur.
    Nu sunt feministă, n-am pledat și nu voi pleda niciodată pentru egalitate în drepturi între noi și ei.
    Suntem jumătăți, fiecare este un înger cu o singură aripă. De aceea, zburăm îmbrățișați.
    Lacrima și-a semnat ”sentința „ la supunere totală.
    Nu înțeleg asemenea gesturi.

    • Cati Lupaşcu spune:

      Privita din afara, povestea asta, da, pare de neinteles. In profunzime insa motive pentru care o femeie ar accepta o asemenea situatie sunt o multime sa stii. De la un acoperis deasupra capului la dorinta de fi privita intr-un anume fel de societate. Sunt mentalitati greu de depasit mai ales intr-o perioada in care lupta pentru ziua de maine pur si simplu te secatuieste.

  5. psipsina spune:

    cât de mult îmi place scrisul tău despre om, despre un om! îmi vine să spun că ştiu şi eu că astfel de femei există, că Lacrima nu este numele uneia singure ci al multora, dar glasul lor nu se aude sau nu-l mai auzim atât de limpede,prea grăbiţi în frământările noastre mărunte, prea egoişti ca să mai auzim pe altul, un altul.
    de aceea avem nevoie de astfel de frânturi de viaţă: ca să ne reamintim. şi ca să întindem mâna în gestul firesc…
    îţi mulţumesc.

    • Cati Lupaşcu spune:

      Inchise in lumea lor plina de durere, aceste femei, pentru ca ele chiar exista, nici nu realizeaza ca pot cere ajutor. Iar cand il cer, sa stii ca rareori il primesc. Ce am scris eu nu e poveste in adevaratul sens, e un cumul de informatii pe care le-am sedimentat in anii de jurnalism, franturi din vieti ale unor femei care au avut curaj sa ceara sprijin, un sprijin pe care societatea, desi de cativa ani buni este o lege in acest sens, nu este pregatita nici acum sa il dea.
      Eu iti multumesc pentru cuvintele frumoase.

  6. Aliosa spune:

    @ Cati,
    Ca de obicei, stii să pui punctul pe „ I ” !
    Ai prezentat o adevărată prelegere despre cum trebuie să fie si să nu fie FEMEIA zilelor noastre iar Mirela te-a completat magistral.
    Felicitărie tie pentru articol si Mirelei pentru comentariul perfect.
    Vă astept pe amândouă stimate doamne pe http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/03/24/ALIOȘA-blog-la-ceas-aniversar căci altfel, nici nu stiti ce pierdeti !
    Cu aleasă pretuire, Alioșa.

  7. g1b2i3 spune:

    Femei ca Lacrima sunt multe, femei deja carunte cu copii la casa lor.Cred ca educatia primita,prejudecatile le-a facut sa suporte si sa indure batai si jigniri.
    Am cunoscut o femeie care, desi era deja bunica, a plecat intro buna zi.
    Poate ca multe femei, mame ar pleca si ar lua-o de la capat, daca ar avea mijloacele financiare suficiente pentru intretinerea lor si a copiilor lor.
    Saracia naste violenta si monstri, din pacate! 😦

    • Cati Lupaşcu spune:

      Da Gabi. Exact. E usor sa spui: PLEC. Dar unde te duci, unde gasesti un pat si o masa!? Chiar si pentru o femeie de conditie medie e foarte greu sa ia o asemenea decizie. Cele care pleaca se bazeaza de cele mai multe ori pe parinti, casa parinteasca este un loc bun de refugiu. Femeile precum Lacrima nu se pot baza pe nimic. Pentru ele e tragic. Iar societatea lipseste cu desavarsire in ecuatia aceasta.

  8. daurel spune:

    Ar fi prea usor de plasat al 10-lea comentariu, asa ca ma abtin…Oricum, din nou, este o tema grea…

  9. […] treilea blog este cel al doamnei Cati Lupaşcu. Cati este brăileancă de-a mea, deci am o mare slăbiciune pentru faptul ăsta, şi îmi place […]

  10. Se vede ca esti jurnalist. Pui in evidenta problemele cu care se confrunta societatea romaneasca, care, din pacate, sesizam uneori ca este si misogina.

  11. […] Irina, Gabi, Rodica, Mirela, Aurora, Cati, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: