Sa lupti, femeie, pentru cutia ta cu amintiri!

 

“Nu te mai smiorcai, ajunge ca te cheama Lacrima!”, i se spunea adeseori, chiar daca era abia de-o schioapa. Si i s-a spus azi, si i s-a spus maine, pana cand a crezut ca asa e normal, asa trebuie: sa treaca prin viata fara sa planga. Si nu a mai plans. Niciodata. Nici atunci cand a simtit durere, tristete sau deznadejde. Iar de teama ca lacrimile sa nu-i fie intelese gresit, a refuzat sa planga si de bucurie, s-a inchis intr-o carapace de nepatruns, si nimeni, niciodata, nu a stiut ce gandea cu adevarat acel copil timid si tacut. Nu s-a aratat impresionata nici de prima papusa primita in dar, nici de prima zi de scoala, nici de primul fior al dragostei. S-a casatorit si a devenit mama fara ca propriul sot sa se intrebe macar cine este de fapt femeia intrata in viata lui, ce vise avea, sau ce isi dorea cu adevarat. A catalogat-o drept o femeie dura, puternica, o femeie care niciodata nu s-a plans de ceva, care niciodata nu a fost impresionata de ceva. O femeie care niciodata nu a plans, si atat. Si apoi, avea o femeie in casa, era suficient!

 

Inca din prima luna de casatorie, Lacrima a inteles ca barbatul cu care isi unise destinul nu era nici pe departe omul galant si delicat care o curtase timp de un an. Prima palma a primit-o chiar din prima saptamana de convietuire, cand, de emotii, a scapat o ceasca de cafea din mana. Dar nu a comentat. Poate ca, intr-adevar, fusese vinovata. Nu a comentat nici la doua, nici la treia, iar violenta a devenit ceva obisnuit. Cand s-a nascut copilul, comportamentul de stapan incontestabil al sotului deja era impamantenit. A inceput sa stea din ce in ce mai mult la o bere cu baietii, a inceput sa cunoasca si alte femei. Certurile, reprosurile, jignirile, erau cotidiene, viata pentru Lacrima devenise un calvar. Dar nu a plans si nu s-a plans niciodata. Singura si-a dus copilul la scoala, singura i-a facut un rost pe lume. A dus singura pe umeri crucea apriga a destinului, dar niciodata nu a ridicat glasul, nu a cerut explicatii.

Anii au trecut, copilul a plecat la casa lui, si, odata cu el, a plecat si unica ei alinare, unicul motiv pentru care era in viata. Ramasa singura, ar fi vrut sa planga. Dar s-a privit in oglinda si a vazut un chip imbatranit cu parul alb si ochii tristi, si a renuntat. Era suficient ca o chema Lacrima! In plus, era atit de obosita… ce rost ar mai-fi-avut sa planga!Pana cand, intr-o zi, a fost diagnosticata cu o boala cumplita. Abia atunci, pentru prima data dupa atat de mult timp, a dat frau lacrimilor. Si nu de durere. A plans pentru ca pur si simplu mai stia sa planga, isi amintea cum sa planga. Si a simtit o mare usurare. Iar in clipa aceea, pentru prima data in viata, s-a intrebat daca nu cumva gresise, daca nu cumva destinul ei ar fi fost altul daca ar fi avut curajul sa faca asta din timp. Sa fi plans, sa fi cerut socoteala, sa fi ridicat glasul atunci cand era nedreptatita, zdrobita, jignita. Sa se fi revoltat, sa isi fi cerut drepturile. Poate daca ar fi plans, ar fi reusit si sa traiasca. Cu adevarat! Era insa prea tirziu!

O chema Lacrima. Dar cred ca v-am mai spus deja asta! Si a fost una dintre miile de femei carora li s-a furat dreptul la viata, la amintiri. E una dintre miile de femei a caror cutiuta, despre care ar fi putut sa scrie acum, e plina doar de durere. Este, de fapt, una dintre miile de femei care n-ar fi putut raspunde provocarii de astazi.

Lacrima a fost doar… o lacrima dintr-un ocean. O lacrima pe care multi au vazut-o, dar nimeni nu a incearcat sa o inteleaga. O lacrima dintr-un izvor secat, care s-a curs incet, discret si singur catre eternitate.

In locul ei scriu eu. Pentru ca vreau sa-i spun cumva ei, si miilor ca ea, ca stiu ca exista. Pentru ca vreau sa le spun cumva ca nicio viata nu-i perfecta. Dar e viata atat timp cat ai curajul sa plangi. Sa ceri socoteala si sa lupti pentru drepturile tale. Sa te lupti, femeie! Pentru dreptul de a avea o viata, o cutiuta a ta, cu minuni, cu amintiri.

 Asa am ales eu sa raspund provocarii lansate de Mirela, pe tema propusa de Gina.

Au mai scris:

http://mirelapete.dexign.ro/2011/03/poveste-parfumata-intre-bloggeri-cutiuta-cu-minuni/

Daniela

http://popasuriprincopilarie.blogspot.com/2011/03/dosesc-un-sipet-cu-amintiri.html

Gina

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/03/pe-uriasul-nevazut-raboj.html

Gabi

http://g1b2i3.wordpress.com/2011/03/26/cutiuta-cu-minuni-amintiri-din-vacantele-de-la-sighisoara/

Carmen

http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/03/cutia-cu-minuni.html

Publicitate