A verde crud

Asa miroase simfonia asta nebuna ce da culoare vietii mele. Daca ar exista un soare verde, mi-ar placea sa capat bronz verde, iar in loc de par sa am alge. Si sa miroasa totul in jurul meu a sare, a nisip, a valuri inspumate ce aduc cu ele imensitatea. Daca ar exista un soare verde, mi-ar placea sa ma bronzez, sus, pe crestele muntilor, in verde, iar in loc de par sa-mi pieptan crengi crude de brad. Sa miroasa totul in jurul meu a vesnicie, a padure, a trainicie, a susur de izvor, a pamant. Gandurile mele ar fi toate pure precum verdele, inima mea ar fi calda si ar dainui peste anotimpuri, peste ani, peste distante.

Publicitate

Mârlanii de lângă noi

Mă enervează vecinul din blocul de vizavi, care, când ţi-e lumea mai dragă, încinge grătarul în faţa scării. Nu contează că e sâmbătă, duminică sau sărbătoare, că e o seară răcoroasă după o zi toridă şi, poate, vrei să-ţi laşi şi tu ferestrele larg deschise, să intre aerul curat. Nu, domnule, el aproape în fiecare zi pofteşte la grătar. Şi, n-ai încotro, te baricadezi în casă, altfel mirosul şi fumul ar fi de nesuportat. „Fii liniştită! E bine!”, îmi spune prietena mea de fiecare dată când mă plâng, „Vecinii mei fac grătarul direct în balcon, miroase de parcă ar pune focul la mine în sufragerie”. Mai departe puteti citi AICI.

Vorbind cu mine despre Fănuş

„La izvorul numelui meu tremură un fir de izmă şi o creangă de pelin. Dorm cu capul pe iarba dorului. Visez aiurea bucurii pe care le-am trăit. Pentru că m-am născut în Bărăgan, unde am învăţat să fiu mereu vesel, să ascult şi să spun poveşti ce par unora neverosimile. Pentru că nu pot fi nicăieri acasă decât acolo, pe mal însorit, între grâu, pepeni, vii şi prepeleacuri (…) Mulţumesc lui Dumnezeu pentru naşterea în această parte de ţară – Bărăganul, care a făcut din mine un culegător de ziceri din spaţiul brăilean, precum şi generozităţii fluviului Dunărea, că n-am rămas un povestitor de drumuri înguste”.

Ultimul vis al lui Fănuş Neagu s-a împlinit după moartea sa

O stranie coincidenţă a făcut ca Fănuş Neagu să treacă în lumea drepţilor chiar în ziua programată pentru recepţia lucrărilor de renovare a casei sale părinteşti de la Gradiştea. Scriitorul a murit, ieri, la 3.30, iar recepţia s-a făcut la 13.00, în prezenţa vicepreşedintelui Consiliului Judeţean, Florin Mija. Din păcate, Fănuş Neagu n-a mai apucat să-şi vadă casa copilăriei renovată, deşi şi-a dorit foarte mult acest lucru. „Mereu suna şi întreba în ce stadiu sunt lucrările. Când vorbea la telefon cu arhitectul şef al Consiliului Judeţean, Costel Drăgan, nepotul său, mereu se interesa de casa din Gradiştea. Dacă se întâmpla să fiu şi eu lângă Drăgan, care îmi este bun prieten, îmi dădea telefonul ca să îi explic maestrului ce am făcut deja şi ce mai este de făcut”, ne-a declarat administratorul „Repavil Cons”. Cititi mai departe AICI.

Mai cititi din „Obiectiv – Vocea Brailei”  si : „Un drum spre niciunde mă cheamă mereu şi el este eternitatea mea!” – Fănuş Neagu

A murit Fănuș Neagu

Scriitorul Fănuș Neagu a murit, în această dimineață, la ora 03:30, la spitalul Elias din București. Scriitorul suferea de cancer la prostată, în fază terminală.
În vârstă de 79 de ani, Fănuș Neagu a fost internat luni, în stare gravă, la spitalul Elias din București, medicii anunțând că sunt puține șanse de supraviețuire.
Fănuș Neagu, născut în 1932 la Gradiștea-de-Sus, județul Brăila, într-o familie de țărani, era romancier, dramaturg și nuvelist. El a devenit membru titular al Academiei Române în 2001. Printre volumele sale se numără „Dincolo de nisipuri”, „Îngerul a strigat” și „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”. Detalii în ediția de mâine a cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei.

Inima mea, alb infinit

Imi socotesc anii dupa florile lor. Si asta pentru ca de ziua mea infloresc salcamii. De fiecare data, pentru mine inca o primavara incepe cu ei. De fiecare data, dau petrecere in cinstea lor si le asez florile in capul mesei, ca pe niste oaspeti de seama. Trimit soli in toate colturile zarii, iar acolo unde solii nu ajung, razbate in zorii diminetii strigatul meu. Venitiiii, au inflorit salcamii, haideti sa ne imbatam!

Indulgenţă hidoasă şi urât mirositoare

Se ştie, dacă azi arunci la întâmplare o pungă de gunoi, mâine, în jurul ei, găseşti alte 10. Gunoiul la gunoi trage, iar halda creşte văzând cu ochii. Problema asta cu gunoiul, tipic românească, e veche de când lumea. Periferiile, zonele mai puţin umblate, vetrele abandonate, chiar dacă sunt situate în buricul târgului, atrag mizeriile ca nişte magneţi. Dintotdeauna a fost aşa, chiar şi pe vremea comuniştilor. Ţine de educaţie, cred eu, de conduita civică a fiecăruia. Iar unde educaţie nu e, lipsa celor 7 de ani de acasă ar trebui suplinită de amenzi. Sancţiunile aspre ar putea rezolva, măcar parţial sau în timp problema. Cititi mai departe AICI.

Sa vorbim despre trei lucruri simple

O vorba din batrani spune ca pentru a fi fericit si implinit in aceasta lume trebuie sa ridici o casa, sa cresti un copil si sa plantezi un copac. Generatii intregi inaintea noastra si-au cladit viata pe un schelet ce a avut la baza aceste trei cerinte minime. Pentru unii, poate parea un mod de gandire depasit, dar nu va grabiti sa judecati, realizarea acestor trei cerinte inseamna de fapt sa traiesti respectand cateva principii elementare, necesare unei dezvoltari armonioase, a ta ca individ, dar si a societatii din care faci parte. Pentru ca, metaforic vorbind, casa, copilul si copacul reprezinta trainicie, stabilitate, bunastare, responsabilitate, dragoste, speranta.

Unde miroase a tamaie si pustiu

Satul meu. Ma duc ades cu gandul catre satul meu. De fapt, e satul parintilor si bunicilor mei. Dar ii spun asa, pentru ca asa am auzit la mama, la tata, la fratii mei. Sunt singura dintre ei nascuta la oras si, in ciuda faptului ca pentru rude am fost dintotdeauna „mezina facuta pa chiatra”, undeva in sufletul meu, acel loc a insemnat mereu acasa. Va pot povesti intr-o clipita cum arata gospodaria noastra, ulita noastra, asta desi, cand m-am nascut eu, din toata agoniseala „de chiaburi” mai ramasese doar un imens loc viran, acoperit cu gunoaie. Intr-o vreme, cei de la Sfatul Popular chiar indemnau vecinii sa-si arunce resturile acolo, sa se stearga orice urma a „razvratitului”.

Judecă tu!

Din ce aluat suntem plămădiţi noi, românii, de am ajuns să ne comportăm atât de barbar? Unde, pe drumul acesta lung al istoriei, ne-am pierdut „temelia sufletului” şi am început să scoatem la suprafaţă mai mult ce e rău? Nu sunt de genul celor care văd doar urâtul în tot ce ne-nconjoară. Dar mă tem că din ce în ce mai greu reuşesc să descopăr frumuseţea unui caracter, inocenţa unui chip, eleganţa unui gest. Tot mai greu întâlnesc bunăvoinţa, răbdarea, înţelepciunea, devotamentul. Cititi mai departe AICI.