Unde miroase a tamaie si pustiu

Satul meu. Ma duc ades cu gandul catre satul meu. De fapt, e satul parintilor si bunicilor mei. Dar ii spun asa, pentru ca asa am auzit la mama, la tata, la fratii mei. Sunt singura dintre ei nascuta la oras si, in ciuda faptului ca pentru rude am fost dintotdeauna „mezina facuta pa chiatra”, undeva in sufletul meu, acel loc a insemnat mereu acasa. Va pot povesti intr-o clipita cum arata gospodaria noastra, ulita noastra, asta desi, cand m-am nascut eu, din toata agoniseala „de chiaburi” mai ramasese doar un imens loc viran, acoperit cu gunoaie. Intr-o vreme, cei de la Sfatul Popular chiar indemnau vecinii sa-si arunce resturile acolo, sa se stearga orice urma a „razvratitului”. Va pot povesti cu lux de amanunte cum arata leaganul costruit de bunicu pentru tata, in parul imens din fundul gradinii, locul preferat de joaca si al fratilor mei, desi, cand m-am nascut eu, nu mai ramasese din el decat un trunchi gaunos si cateva crengi carbonizate de un fulger. Va pot desena cu usurinta cazemata cu doi craci, fantana lu’ Turbatu, padurea de salcam, frasinelul de la bunica din vie, Buzoielul, locul din zestre, arioiul, si o sumedenie de multe alte locuri, desi nu le-am vazut niciodata. Dar mi s-a povestit atat de mult si de des despre ele, incat mi-s la fel de dragi ca si locurile in care, in vacante, ma ascundeam sau ma jucam cu copiii de varsta mea. La Balta la Urleanu, la linia ferata – din care am mai prins doar o mogaldeata de pamant, la bostana, la mos Hier Vechi la albine, la castel, la arie la Prepeleacu, la groapa lu’ Orvete, de toate acestea imi amintesc cu mare drag. La fel cum imi amintesc tot satul. Insirat cuminte, de-a stanga si de-a dreapta soselei, cu ulite prafuite, cu case de tot felul, unele  noi, tencuite, acoperite cu tabla , altele parca vechi de cand lumea, acoperite cu stuf si papuris, dar varuite si ingrijite ca niste fecioare numa bune de maritat. Toate curtile erau mari, pline cu de toate, de la ronduri de flori, mici livezi si gradini muncite in care gaseai orice, pana la animale si oratanii de tot felul.

In satul din gandurile mele, in fiecare primavara miroase nebuneste a salcam, iar spre sfarsit de mai, a tei si a vita de vie. Apoi, cat e ziua de vara, satul e pustiu, lumea-i la camp, doar cand si cand copiii cu zbenguiala lor mai ridica norii de praf si deranjeaza cu chiote tacerea ulitelor. Spre seara insa, incepe forfota. Toata lumea se agita, toti au cate ceva de facut si nu mai prididesc cu treaba. Dar, spre asfintit, satul iar se linisteste si se-nvaluie intr-un miros apetisant: fum si mancare. In toate gospodariile se gateste la cotlonul din curte, pe plita, iar miresmele se impletesc una cu alta, ca intr-o imensa bucatarie. Cel mai adesea miroase a bors de zarzavat, acrit cu prune, a cas prajit si oua. Ati mancat vreodata? Nimic nu egaleaza la gust omleta coapta pe plita, infasata in mamaliga aburinda, stinsa-n final cu lapte proaspat muls, fiert in ceaunul cu razuiala arsa. Omleta mancata cu mana, direct din tigaia stirba de tuci, trantita pe o masuta joasa, cu trei picioare, in jurul careia abia gasesti un loc sa te strecori prin droaia de copii care o inconjoara.

Zilele trecute, am ajuns in satul meu dupa multi, prea multi ani. Ploua marunt si des de parca toata durerea pe care o simteam nu incapea doar in lacrimile mele. Vantul batea a pustiu asa cum era tot coltul acela de sat. Nu mi-am imaginat niciodata ca voi putea gasi, in raiul copilariei mele, atatea case parasite la un loc. Atatea gospodarii abandonate si ruinate. Si niciodata nu mi-am inchipuit ca in curtea matusii mele, curtea celor mai frumoase vacante, voi gasi vreodata atata durere. Nici nu stiam ce sa plang mai intai. Verisorul plecat, camaradul copilariei mele, casa coscovita, pe care cu ani in urma o lasasem cea mai mareata din tot coltul, gradina parasita din care, in trecut, mancasem cele mai grozave rosii, prune, mere, pere, struguri.
Ma uitam nauca de jur imprejur. Nu mai recunosteam nimic. Nici locuri, nici oameni. Doar mirosul de tamaie. Din coltul din care priveam, undeva, in departare, doar cimitirul parea acelasi. Dar nu era asa. In toti anii acestia, doar el, tacut, umil si trist crescuse.

Publicitate