Cu o mie de lei, nu te pui cu Dumnezeu

„Dumnezeu cu mila, doar la El ne e speranţa!”, e răspunsul cel mai des întâlnit, dacă ieşi în câmp şi întrebi un agricultor ce va face mai departe. Pentru ţăranul veritabil, de acord, e un răspuns normal. Ţăranul român asta face de sute de ani. Trudeşte pământul şi scoate icoanele în câmp atunci când nu plouă. Dar să-ţi răspundă aşa un fermier cu zeci sau sute de hectare în spate, cu miliarde împrumutate în bănci pentru utilaje… e mai mult decât absurd. E revoltător. E o crimă. E o crimă să laşi fermierul la mila Domnului, e o crimă să laşi Bărăganul însetat, pustiu în faţa arşiţei. Cititi mai departe AICI.

Publicitate

Un penibil cât tot infernul

„Nu puteam să îi las să doarmă pe scaune, în primărie… Păi, ei terminaseră pe la şapte jumătate seara… Nu se mai vedea om cu om, unde era să mă duc la oameni să le cer să îi primească… „.

Rar mi-a fost dat să aud o explicaţie mai jenantă, mai nemernică decât asta.

Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei „

Comentatorii de păcate

Astăzi vă propun să vorbim despre moarte. Ştiu că e un subiect delicat, sensibil de abordat. Dar moartea face şi ea parte din noi, nu trebuie să fie un subiect tabu. Mai ales când înaintea ei şi dincolo de ea se întâmplă anumite lucruri care nu dau pace. Nu o să mă lansez acum în discuţii filozofice, nu o să vă vorbesc despre moarte în general, ci despre una anume: moartea unei tinere de doar 23 de ani, brăileancă, ucisă cu bestialitate într-o ţară străină. O poveste tristă, pe care v-am prezentat-o în ediţia de ieri a cotidianului nostru, şi din care fiecare a înţeles ce a vrut. O poveste din care fiecare a luat ce i-a fost mai la îndemână şi a comentat în consecinţă. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Ţăranii nu-s pe câmp

Când l-am întâlnit zilele trecute pe stradă, m-am bucurat nespus. Îmi fusese unul dintre cei mai buni prieteni şi nu-l mai văzusem de câţiva ani. Arăta bine şi… nu mai era tipul acela dur, omul de afaceri prosper, stresat, încercănat, veşnic grăbit către o întâlnire „business”. Parcă şi ridurile erau mai puţine, iar îmbrăcămintea lejeră îi dădea un aer tineresc. Nu m-am putut abţine să nu-l întreb ce anume se întâmplase de suferise o aşa transformare, „în bine” am ţinut să precizez. Iar răspunsul lui m-a năucit: criza şi viaţa la ţară. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Ofer casă contra umilinţă şi înfometare

O bătrână de 83 de ani, cu picioarele anchilozate şi cu grave probleme de sănătate, a ajuns să locuiască, timp de mai multe zile, în holul unui bloc de pe Bulevardul Dorobanţilor. Fără familie, fără bani şi abandonată de cei cărora le încredinţase casa sub angajamentul că o vor îngriji până la sfârşitul vieţii, bătrâna a trecut prin clipe de coşmar. În toată această tragedie, însă, ea a avut noroc. Vecini miloşi au spălat-o şi au hrănit-o, iar la intervenţia colegilor mei, Direcţia de Asistenţă Socială a dispus internarea ei de urgenţă într-un cămin pentru persoane vârstnice. Am putea spune, un caz cu final fericit – dacă putem numi aşa faptul că, după pierderea absurdă a locuinţei, bătrânei i s-a oferit adăpost în cămin, în loc să-şi aştepte sfârşitul în casa scării. Sunt, însă, multe alte cazuri… cititi mai departe AICI.

Judecă tu!

Din ce aluat suntem plămădiţi noi, românii, de am ajuns să ne comportăm atât de barbar? Unde, pe drumul acesta lung al istoriei, ne-am pierdut „temelia sufletului” şi am început să scoatem la suprafaţă mai mult ce e rău? Nu sunt de genul celor care văd doar urâtul în tot ce ne-nconjoară. Dar mă tem că din ce în ce mai greu reuşesc să descopăr frumuseţea unui caracter, inocenţa unui chip, eleganţa unui gest. Tot mai greu întâlnesc bunăvoinţa, răbdarea, înţelepciunea, devotamentul. Cititi mai departe AICI.

Sfarsitul de la capatul drumului spre nicaieri

 

„Singuratatea e mai greu de indurat decat foamea, frigul, chiar decat batranetea insasi”

Ca e ger de crapa pietrele, ca sunt peste 35 de grade Celsius, ca e polei, vant puternic sau ploua torential, nu conteaza. De te indrepti dimineata catre serviciu, sau seara catre casa, in tramvaie, in autobuze, nu ai unde sa arunci un ac. Te uiti de jur imprejur, pe scaune sau agatati de bare, zeci de batrani indeplinesc parca un ritual sacru. Discuta aprins, pun tara la cale, sanctioneaza greselile politicienilor, isi pling batranetile, insira povesti triste, se lauda cu reusitele nepotilor, retraiesc amintiri din razboi sau de cind erau slugi la conacele boieresti. Romane intregi poti scrie numai din frinturile de viata pe care le auzi zi de zi. Si, totusi, nu poti sa nu te intrebi: „Oare unde merg? Unde isi taraie ei zi de zi oasele strimbate de reumatism si bastoanele innegrite de vreme?”.

Craciun fericit!

Ador Craciunul! Iubesc aceasta sarbatoare cu toata fiinta mea, cu tot ce inseamna ea, mai vechi sau mai nou. Ador colindele si colindatorii, iubesc fiecare crenguta din bradul meu frumos impodobit. Imi ador casa, acum mai mult decat in oricare alta  perioada a anului, frumos primenita si ornata cu beteala si luminite. Si imi mai e draga aceasta perioada din an pentru ca acum, mai mult ca niciodata imi amintesc de  copilarie. Imi amintesc de minunea de a ma bucura din orice, imi amintesc de puterea si tineretea parintilor mei, de dragostea cu care in fiecare an de sarbatori fratii mei cei mari veneau acasa. Imi amintesc si de povestile despre Isus, pe care mama, tata, ni le spuneau in fiecare iarna, cand ne adunam in jurul bradului, molidului si apoi al leandrului imens din casa mare – pentru ca in acei ultimi ani, cand „cureaua” se stransese la maxim, decat sa aduca in casa un brad din plastic, mama prefera sa impodobeasca leandrul.

Eu nu mai ştiu

Eu nu mai ştiu să răspund la întrebări despre mine. Nu mai ştiu să vorbesc despre mine. Uneori nici nu mă recunosc. Alteori mă surprind comportându-mă complet anapoda, în ciuda a tot ceea ce am fost educată să fac. Nu mai ştiu să fiu bună şi blândă, indulgentă şi sensibilă. Nu mai ştiu să fiu iertătoare, generoasă, tolerantă. Nu mai ştiu să privesc pur şi simplu, să cred, să simt, să intuiesc partea bună din ceva sau cineva. Mă comport altfel. Şi nu e vorba de demnitate, pe asta nu am uitat-o. Nu e vorba de responsabilitate, nici pe asta nu am uitat-o. Pur şi simplu sunt altfel decât eram în urmă cu 10, 15, 20 de ani.

Am mai rămas 67

Trebuie să reparăm acoperişul. De câteva săptămâni doar despre asta se vorbeşte în bloc. Eu una, când am auzit, am intrat în panică. Ştiu ce cheltuială presupune o asemenea lucrare – ar fi a treia în cei 8 ani de când locuiesc aici. Şi la fel de bine ştiu că, de data aceasta, efortul va fi enorm. Am încercat să vorbesc la administraţie.

Cititi mai departe aici.