Speranţa unui nou început

Forfotă mare. De câteva zile, oraşul s-a trezit din nou la viaţă. Cozi în magazine, cozi la semafoare, aglomeraţie în pieţe. Şi cum să fie altfel, când numărăm în ore timpul rămas până la Marea Sărbătoare a Învierii, când preoţii vor ieşi din altare şi ne vor chema să luăm Lumina. Dar până la momentul acela solemn – în care ne vom reaminti că mai presus de rosturile zilnice suntem creştini, în care ne vom gândi la biruinţa vieţii asupra morţii, la triumful binelui, la iertarea păcatelor – mai sunt câteva ore. Ore în care, voit sau forţaţi de împrejurări, ne vom comporta, probabil, şi … cititi mai departe AICI…

Publicitate

Crăciunul sufletului meu

Iubesc Crăciunul. Dintotdeauna l-am iubit. Necondiţionat. Îl iubesc acum, om în toată firea, la fel de mult cum îl iubeam şi când eram de-o şchioapă. Iar Crăciunul, de fiecare dată, m-a răsplătit pe măsura iubirii mele.

Am avut şi ani mai răi, şi ani mai buni, ani cu împliniri, ani cu deziluzii, ani mănoşi, ani mai sărăcăcioşi, dar, de fiecare dată, de Crăciun m-am rupt de tot şi de toate şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să trăiesc magia. Şi am reuşit chiar şi atunci când în viaţa mea lucrurile nu stăteau chiar „pe roze”. Am reuşit pentru că, înainte de orice, pentru mine Crăciunul înseamnă amintiri. Multe amintiri. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Inima mea, alb infinit

Imi socotesc anii dupa florile lor. Si asta pentru ca de ziua mea infloresc salcamii. De fiecare data, pentru mine inca o primavara incepe cu ei. De fiecare data, dau petrecere in cinstea lor si le asez florile in capul mesei, ca pe niste oaspeti de seama. Trimit soli in toate colturile zarii, iar acolo unde solii nu ajung, razbate in zorii diminetii strigatul meu. Venitiiii, au inflorit salcamii, haideti sa ne imbatam!

Judecă tu!

Din ce aluat suntem plămădiţi noi, românii, de am ajuns să ne comportăm atât de barbar? Unde, pe drumul acesta lung al istoriei, ne-am pierdut „temelia sufletului” şi am început să scoatem la suprafaţă mai mult ce e rău? Nu sunt de genul celor care văd doar urâtul în tot ce ne-nconjoară. Dar mă tem că din ce în ce mai greu reuşesc să descopăr frumuseţea unui caracter, inocenţa unui chip, eleganţa unui gest. Tot mai greu întâlnesc bunăvoinţa, răbdarea, înţelepciunea, devotamentul. Cititi mai departe AICI.

Miercurea de ras. Din nou problema.

Într-o zi toridă de vară, când văzduhul zângăneşte de gâze, pe o pajişte mică şi verde cu aria 3,5 hectare pasc doi cai de aceeaşi culoare şi prăsilă, care diferă între ei numai prin faptul că unul are coada legată. Pajiştea are formă de paralelogram şi un cal mănâncă iarbă, mişcându-se pe diagonala acestuia, iar celălalt – pe laturi. Care din aceşti cai va mânca mai multă iarbă într-o oră, dacă au poftă de mâncare egală şi pătura vegetală a pajiştei este la fel pe toată suprafaţa?

Cele cinci

De primit am primit-o inca de saptamana trecuta. Am promis ca o preiau, dar am amanat pana acum pentru ca mi s-a parut numai buna de incheiat anul blogosferic. Ati ghicit, este vorba despre o leapsa, si nu oricare, ci una care presupune un bilant. Evident, bilant de an.
Pentru mine, 2010 nu a fost un an grozav. A avut si bune, dar si rele, ba chiar, acum cand trag linia, bag seama ca mai multe rele. Dar a trecut, asa cum am trecut si eu peste toate. De regula sunt nostalgica in aceasta perioada, imi amintesc lucrurile frumoase intamplate peste an. Acum sunt doar nerabdatoare. Sa treaca, sa se duca, sa pot spera ca va incepe un an mai bun.