O moarte care spune prea mult

Un bărbat în toată firea, care pleacă să se distreze într-un club cu baioneta în buzunar, nu are nicio scuză. De aceea, declaraţia criminalului din Hipodrom cum că ar fi fost nevoit să ucidă mi se pare doar o încercare de a explica un gest barbar. Da, de acord, e posibil să fi fost provocat, dar, Dumnezeule, fii bărbat, apără-ţi orgoliul bărbăteşte sau lasă oamenii legii să rezolve situaţia.

S-au îmbrâncit în club, s-au bătut afară, sirenele poliţiei se auzeau deja, de ce nu s-a oprit!? Doar el ştie. A pornit în fugă după băieţi şi doar ghinionul, se pare, a făcut ca primul ajuns să fie George Gurău. Putea fi oricare altul. Ce s-ar fi întâmplat dacă…  cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”.

Publicitate

E greu să fii o fată micuţă, dacă nu eşti aşa

Cu aceste cuvinte îşi începe mărturisirea o elevă de 9 ani, din Statele Unite. Clipul l-am găsit întâmplător pe internet şi face parte dintr-o amplă campanie derulată de autorităţile de peste ocean, menită să sensibilizeze opinia publică faţă de dramele pe care le trăiesc zi de zi copiii obezi. Întâmplările triste, situaţiile umilitoare cărora trebuie să le facă faţă, la şcoală, acasă, în societate, despre care copila povestea cu lacrimi în ochi, mi s-au părut de-a dreptul sfâşietoare. Niciun copil din lumea aceasta nu ar trebui să treacă prin acest calvar. Nicio mamă din lumea aceasta nu ar trebui să … cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”.

Crăciunul sufletului meu

Iubesc Crăciunul. Dintotdeauna l-am iubit. Necondiţionat. Îl iubesc acum, om în toată firea, la fel de mult cum îl iubeam şi când eram de-o şchioapă. Iar Crăciunul, de fiecare dată, m-a răsplătit pe măsura iubirii mele.

Am avut şi ani mai răi, şi ani mai buni, ani cu împliniri, ani cu deziluzii, ani mănoşi, ani mai sărăcăcioşi, dar, de fiecare dată, de Crăciun m-am rupt de tot şi de toate şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să trăiesc magia. Şi am reuşit chiar şi atunci când în viaţa mea lucrurile nu stăteau chiar „pe roze”. Am reuşit pentru că, înainte de orice, pentru mine Crăciunul înseamnă amintiri. Multe amintiri. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Pentru 6 milioane, eu nu mă dau dimineaţa jos din pat!

Îi vedea în fiecare dimineaţă. Puţin după ora 8.00, îşi făceau apariţia printre standuri şi tarabe. Un băieţel de 9 – 10 ani şi o fetiţă de vreo 7. Neîngrijiţi, slăbuţi, cu ochii cârpiţi încă de somn. De milă, vânzătorii le dădeau ce aveau la îndemână, un fruct, un covrig, o pâine, o bucată de salam, o felie de brânză. În jumătate de oră încărcau o sacoşă şi dispăreau. Până a doua zi, când povestea se repeta. Într-o dimineaţă rece de toamnă, însă, când i-a văzut tremurând în nişte bluziţe subţiri şi cu picioarele în nişte şlapi rupţi, fără şosete, nu a mai rezistat. Avea acasă doi copii, cam de aceeaşi vârstă, cum să rămână indiferent?  Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”.

Condamnaţi la „suspendare”

1 milion de euro. Atât au primit ca despăgubire din partea unei firme de asigurări familiile a două fetiţe, victime ale unui accident rutier. Eveniment în urma căruia una dintre copile a murit pe loc, iar cealaltă a rămas schilodită pe viaţă. „Suma reprezintă cea mai mare despăgubire RCA acordată vreodată în România, este consistentă şi mulţumitoare”, apreciază avocaţii şi specialiştii în asigurări. Oare? – mă întreb eu, ca părinte. Şi-mi răspund categoric: NU. Toţi banii din lume nu ar fi suficienţi pentru a compensa viaţa sau sănătatea unui copil. Şi, mai mult, nu aş considera consistentă nicio sumă, dacă în schimbul ei ar trebui să fiu de acord şi cu o sentinţă prea blândă dată vinovatului. Toţi banii din lume, ca mamă, nu m-ar determina să am sufletul împăcat ştiind că cel care mi-a ucis sau schilodit copilul a fost condamnat CU SUSPENDARE.  Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”.

Cronica unei nebunii anunţate

Spirite încinse, acuzaţii, cereri de demitere a ministrului, discuţii pătimaşe. O politizare excesivă a unei situaţii, triste ce-i drept, dacă ne gândim la cifre, dar, trebuie să recunoaştem, previzibilă. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră vă aşteptaţi la o minune, adică la un procent onorabil de promovabilitate la sesiunea a doua a bacalaureatului, dar, din punctul meu de vedere, chiar nu era cazul să ne facem speranţe deşarte. Da, matematic pare dezarmant – nici măcar 2 copii din 10 nu au reuşit să obţină media 6 -, dar dacă privim cinstit şi corect dincolo de aceste date, o să înţelegem: nici nu avea cum să fie altfel în condiţiile date. Iar când spun condiţiile date nu mă refer nici la subfinanţarea sistemului, nici la calitatea elevilor sau cadrelor didactice, ci pur şi simplu la faptul că, sincer, nu ştiu câţi dintre cei 8 respinşi ar fi avut ce căuta în acest examen. Cum să te aştepţi la rezultate remarcabile de la nişte copii aduşi „cu forţa” la liceu, trecuţi de la un an la altul mai mult de milă sau de silă, ca să nu se desfiinţeze clasa! Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Pe tocuri, între ape

Nu am scris o dată despre problemele din învăţământ, fie că a fost vorba despre program sau programe şcolare supraîncărcate, examene măsluite sau trucate, nedreptăţi, corupţie, finanţare, lipsă de disciplină, dezinteres etc, să nu îmi sară în cap oameni din sistem. Şi îi înţeleg, într-o anumită măsură, e normal să fie aşa. Din cancelarie, şcoala românească se vede altfel decât din bancă sau din afara zidurilor şcolii. De la catedră, problemele care macină sunt altele decât cele resimţite din spatele băncilor sau dintr-o redacţie de ziar. Şi apoi, şcoala românească e un subiect atât de complex, care include atât de mulţi factori, încât mi se pare normal ca atunci când îl supui dezbaterii să apară controverse.  Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Iar aici gasiti impresionanta poveste a celor doua DOAMNE de poveste.

Destine furate

Emoţii şi lacrimi. Cu bucurie sau cu dezamăgire, ieri, absolvenţii de clasa a VIII-a au mai încheiat un episod din viaţă. Unora li s-a împlinit visul, au fost admişi exact unde şi-au dorit, altora, dimpotrivă, li s-au năruit speranţele.
Mă întorc în timp şi mă văd pe mine, copilă, în faţa listelor. Plâng. Sunt nemulţumită de rezultat, deşi fusesem admisă exact la liceul şi specializarea pentru care optasem. Nota însă era sub aşteptări. Eram conştientă că puteam mai mult, că unele dintre subiectele pe care le ratasem fuseseră floare la ureche. Eram sigură că meritam mai mult. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”.

Miroase a melci, a ciocolata si castani

Am privit, ieri, pe furiş, o fetiţă care se gătea în oglinda unui râu. Şi-a pus cireşe la urechi şi flori de tei în păr. S-a privit o clipă în luciul apei, şi-a netezit rochiţa şi a zbughit-o. A alegat către un băieţel, aflat la o aruncătură de suflet, credinciosul ei tovarăş de joacă. Mult timp el n-a bagat-o în seamă, patruns probabil de ceea ce făcea. Fata a tăcut preţ de cateva clipe, apoi, ca să îşi facă simţită prezenţa, a început să fredoneze uşor, într-un glas cu el: „Melc, melc codobelc…”.

Unde miroase a tamaie si pustiu

Satul meu. Ma duc ades cu gandul catre satul meu. De fapt, e satul parintilor si bunicilor mei. Dar ii spun asa, pentru ca asa am auzit la mama, la tata, la fratii mei. Sunt singura dintre ei nascuta la oras si, in ciuda faptului ca pentru rude am fost dintotdeauna „mezina facuta pa chiatra”, undeva in sufletul meu, acel loc a insemnat mereu acasa. Va pot povesti intr-o clipita cum arata gospodaria noastra, ulita noastra, asta desi, cand m-am nascut eu, din toata agoniseala „de chiaburi” mai ramasese doar un imens loc viran, acoperit cu gunoaie. Intr-o vreme, cei de la Sfatul Popular chiar indemnau vecinii sa-si arunce resturile acolo, sa se stearga orice urma a „razvratitului”.