Miercurea solidaritatii. Amalia.

Astazi am sa renunt la tema pe care o abordez de regula in aceasta zi. Si asta pentru ca cineva are nevoie, astazi, de solidaritate. Are nevoie de un semn ca ii suntem alaturi, ca ii intelegem drama si ca incercam sa ii intindem o mana de ajutor.

Amalia are doar 12 ani. Este bolnava de leucemie, iar parintii ei au ajuns la capatul puterilor. Este din orasul Ianca si a fost diagnosticata cu aceasta boala cand avea 6 ani. Si tot de atatia ani incearca sa o invinga.

Povestea cutremuratoare a Amaliei, fetita care se joaca cu moartea, o gasiti AICI.

Au îmbulinat-o!

 

Vă mai amintiţi galantarele acelea aproape goale, din care doar merluciul congelat sau creveţii vietnamezi rânjeau parcă-n batjocură?! Vă mai amintiţi cum stăteam cu noaptea-n cap la cozi interminabile pentru… de multe ori nici nu ştiam pentru ce!? Dar cum ni se numărau dumicaţii, cum ni se porţiona fiecare îmbucătură: câteva grame de parizer, câteva felii de pâine, o urmă vagă de unt, o cană de lapte, una de făină sau orez?

Ei, sigur că da, n-a murit nimeni de foame pe vremea aceea! Dar numai noi, generaţiile care am crescut aşa, ştim câte pofte am fost nevoiţi să ne înfrângem sau cât ne-am căznit să ne prefacem că ni le împlinim cu surogate! Cititi mai departe AICI.

 

Piramida fericirii

A ziduri vechi, a sare si a iarba. Acesta este mirosul vacantelor mele. Acestea sunt ingredientele  magice. Fara sa pipai un zid de cetate, fara sa ma scald in apa marii, fara sa ma tavalesc prin iarba uda de roua, nu concep libertatea zilelor de vara. Nu ma simt implinita daca nu zabovesc macar o clipa intr-o manastire, daca nu ma minunez de un loc in care acum sute sau mii de ani,  oamenii isi randuiau viata dupa reguli stiute si nestiute, daca nu ma arunc cel putin o data in valuri, in timp ce undeva, departe, la orizont, soarele se chinuie sa ma prinda. Cine nu a vazut rasaritul din spuma marii, nu stie ce inseamna sublimul.

Cea care sunt!…

Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-as fi vrut sa fiu!…
Dar fiindca m-am nascut fara sa stiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun crestin,
Si n-am ramas decât…

Dai 5 bani, da’ stai în faţă!

Un milion de euro. Atât va costa viitorul parc din cartierul Lacu Dulce. Muncipalitatea şi Guvernul României vor achita nemţeşte această sumă, adică jumătate-jumătate. Contractul a fost atribuit, la vară amenajarea ar trebui să fie gata. Adică, cel târziu în iulie, copiii cartierului vor avea la dispoziţie un loc special amenajat, modern, curat, cu multă verdeaţă, pentru a-şi petrece timpul liber. Iar în vacanţă vor avea timp berechet. Deci, beneficiari avem, timp este, numai parcul să fie gata şi să reziste mai mult de o zi! Pentru că, dacă privim în urmă, parcurile acestea de periferie sunt o piatră de moară legată de gâtul Primăriei.  Mai departe cititi AICI.

Monstrii de la periferia societatii

Copii tinuti in lanturi, copii adusi la spital in coma alcoolica, copii batuti cu bestialitate, abandonati, infometati, animalizati, chiar ucisi de propriii parinti. Ii vad si eu, ii vedeti si voi, seara de seara la stiri, zi de zi in ziare. Toti am deplins micutii, iar cei mai milosi chiar am incercat cu un banut sa le oferim o raza de speranta. Cel mai des insa, ne-am multumit sa aruncam cu pietre in parintii denaturati, fara sa gandim mai departe, in profunzimea tragediei. Pentru ca ei, iar eu spun asta cu convingere, nu sunt singurii care trebuie trasi la raspundere.

Imposibila iubire

De anul şcolar viitor, toate unităţile de învăţământ din România vor funcţiona după noua Lege a Educaţiei, care va schimba din temelii sistemul educaţional românesc. Profesorii, elevii, părinţii sunt avizi de informaţii, aşteaptă dezbateri, discuţii, prognoze. Da’ de unde! Cei în măsură să le iniţieze, liderii de sindicat din domeniu şi politicienii din opoziţie, o ţin pe-a lor: minorităţile vor învăţa istoria şi geografia în limba maternă. Pact cu diavolul (maghiar) a făcut puterea prin această lege pe care acum ne-o vâră pe gât cu sprijinul Curţii Constituţionale!

Cititi mai departe aici.

Craciun fericit!

Ador Craciunul! Iubesc aceasta sarbatoare cu toata fiinta mea, cu tot ce inseamna ea, mai vechi sau mai nou. Ador colindele si colindatorii, iubesc fiecare crenguta din bradul meu frumos impodobit. Imi ador casa, acum mai mult decat in oricare alta  perioada a anului, frumos primenita si ornata cu beteala si luminite. Si imi mai e draga aceasta perioada din an pentru ca acum, mai mult ca niciodata imi amintesc de  copilarie. Imi amintesc de minunea de a ma bucura din orice, imi amintesc de puterea si tineretea parintilor mei, de dragostea cu care in fiecare an de sarbatori fratii mei cei mari veneau acasa. Imi amintesc si de povestile despre Isus, pe care mama, tata, ni le spuneau in fiecare iarna, cand ne adunam in jurul bradului, molidului si apoi al leandrului imens din casa mare – pentru ca in acei ultimi ani, cand „cureaua” se stransese la maxim, decat sa aduca in casa un brad din plastic, mama prefera sa impodobeasca leandrul.

Coşmarul de la etajul V

Aş putea să încep prin a spune că acela care nu e părinte, nu a pierdut o noapte la căpătâiul unui copil, nu a trecut prin emoţia primului gângurit, a primului pas, a primului cuvânt, poate nu va înţelege revolta mea. Aş mai putea să încep prin a spune că, după ce a dat naştere unui copil, orice femeie este mai întâi de toate mamă. Şi abia apoi contabilă, profesoară, medic, croitoreasă, jurnalist, director sau mai ştiu eu ce. Şi, mai mult, a fi mamă nu înseamnă a fi doar mama copilului tău. A fi mamă înseamnă să iubeşti copiii, necondiţionat, să faci tot ce îţi stă în putere să le alini suferinţa, să îi faci să zâmbească.

Dar indiferent pentru ce aş opta ca început, tot aici aş ajunge: este revoltător, este inadmisibil ceea ce se întâmplă în Secţia de Pediatrie a Spitalului Judeţean. Mă revolt ca jurnalist, mă revolt ca plătitor de impozite, mă revolt ca brăilean, dar mai mult de atât, mă revolt ca mamă. Cititi mai departe aici.

Iar materialul suport pentru acest editorial il gasiti aici.

Mos Nicolae trebuie sa vina!

– As vrea sa vorbesc ceva cu tine, foarte important, numai noi doi. Vreau sa fii sincera.

Asa a inceput, in urma cu doua seri, discutia de noapte buna cu fiul meu.

– Vreau sa imi pui daca exista Mos Nicolae.

– Tu ce crezi, exista!?

– Eu am intrebat primul.