E greu să fii o fată micuţă, dacă nu eşti aşa

Cu aceste cuvinte îşi începe mărturisirea o elevă de 9 ani, din Statele Unite. Clipul l-am găsit întâmplător pe internet şi face parte dintr-o amplă campanie derulată de autorităţile de peste ocean, menită să sensibilizeze opinia publică faţă de dramele pe care le trăiesc zi de zi copiii obezi. Întâmplările triste, situaţiile umilitoare cărora trebuie să le facă faţă, la şcoală, acasă, în societate, despre care copila povestea cu lacrimi în ochi, mi s-au părut de-a dreptul sfâşietoare. Niciun copil din lumea aceasta nu ar trebui să treacă prin acest calvar. Nicio mamă din lumea aceasta nu ar trebui să … cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”.

Publicitate

Comentatorii de păcate

Astăzi vă propun să vorbim despre moarte. Ştiu că e un subiect delicat, sensibil de abordat. Dar moartea face şi ea parte din noi, nu trebuie să fie un subiect tabu. Mai ales când înaintea ei şi dincolo de ea se întâmplă anumite lucruri care nu dau pace. Nu o să mă lansez acum în discuţii filozofice, nu o să vă vorbesc despre moarte în general, ci despre una anume: moartea unei tinere de doar 23 de ani, brăileancă, ucisă cu bestialitate într-o ţară străină. O poveste tristă, pe care v-am prezentat-o în ediţia de ieri a cotidianului nostru, şi din care fiecare a înţeles ce a vrut. O poveste din care fiecare a luat ce i-a fost mai la îndemână şi a comentat în consecinţă. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Condamnaţi la „suspendare”

1 milion de euro. Atât au primit ca despăgubire din partea unei firme de asigurări familiile a două fetiţe, victime ale unui accident rutier. Eveniment în urma căruia una dintre copile a murit pe loc, iar cealaltă a rămas schilodită pe viaţă. „Suma reprezintă cea mai mare despăgubire RCA acordată vreodată în România, este consistentă şi mulţumitoare”, apreciază avocaţii şi specialiştii în asigurări. Oare? – mă întreb eu, ca părinte. Şi-mi răspund categoric: NU. Toţi banii din lume nu ar fi suficienţi pentru a compensa viaţa sau sănătatea unui copil. Şi, mai mult, nu aş considera consistentă nicio sumă, dacă în schimbul ei ar trebui să fiu de acord şi cu o sentinţă prea blândă dată vinovatului. Toţi banii din lume, ca mamă, nu m-ar determina să am sufletul împăcat ştiind că cel care mi-a ucis sau schilodit copilul a fost condamnat CU SUSPENDARE.  Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”.

Pe tocuri, între ape

Nu am scris o dată despre problemele din învăţământ, fie că a fost vorba despre program sau programe şcolare supraîncărcate, examene măsluite sau trucate, nedreptăţi, corupţie, finanţare, lipsă de disciplină, dezinteres etc, să nu îmi sară în cap oameni din sistem. Şi îi înţeleg, într-o anumită măsură, e normal să fie aşa. Din cancelarie, şcoala românească se vede altfel decât din bancă sau din afara zidurilor şcolii. De la catedră, problemele care macină sunt altele decât cele resimţite din spatele băncilor sau dintr-o redacţie de ziar. Şi apoi, şcoala românească e un subiect atât de complex, care include atât de mulţi factori, încât mi se pare normal ca atunci când îl supui dezbaterii să apară controverse.  Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Iar aici gasiti impresionanta poveste a celor doua DOAMNE de poveste.

Judecă tu!

Din ce aluat suntem plămădiţi noi, românii, de am ajuns să ne comportăm atât de barbar? Unde, pe drumul acesta lung al istoriei, ne-am pierdut „temelia sufletului” şi am început să scoatem la suprafaţă mai mult ce e rău? Nu sunt de genul celor care văd doar urâtul în tot ce ne-nconjoară. Dar mă tem că din ce în ce mai greu reuşesc să descopăr frumuseţea unui caracter, inocenţa unui chip, eleganţa unui gest. Tot mai greu întâlnesc bunăvoinţa, răbdarea, înţelepciunea, devotamentul. Cititi mai departe AICI.

Cri, cri, cri, tara gri!

1. VERSIUNEA ELVEŢIANĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.

Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.

SFÂRŞIT

Nişte papiţoi!

Când s-a vorbit pentru prima dată în România despre subvenţii, îmi aduc aminte că la Direcţia Agricolă se organizau special conferinţe de presă, prin care noi, jurnaliştii, eram informaţi cu lux de amănunte despre rostul acestor bani. Se va obţine astfel un echilibru macroeconomic, ni se spunea, dar, foarte important, se va asigura siguranţa alimentară. Ne-au repetat până la epuizare că sumele acestea, practic direcţionate din taxele şi impozitele pe care le plătim noi toţi, nu sunt un sacrificiu. Ele se vor întoarce tot la noi, prin preţuri mai mici ale produselor agricole şi, implicit, ale alimentelor. Iar mesajul era mereu acelaşi: „Dăm cu o mână, dar cu cealaltă primim”.  Cititi mai departe AICI.

Sa lupti, femeie, pentru cutia ta cu amintiri!

 

“Nu te mai smiorcai, ajunge ca te cheama Lacrima!”, i se spunea adeseori, chiar daca era abia de-o schioapa. Si i s-a spus azi, si i s-a spus maine, pana cand a crezut ca asa e normal, asa trebuie: sa treaca prin viata fara sa planga. Si nu a mai plans. Niciodata. Nici atunci cand a simtit durere, tristete sau deznadejde. Iar de teama ca lacrimile sa nu-i fie intelese gresit, a refuzat sa planga si de bucurie, s-a inchis intr-o carapace de nepatruns, si nimeni, niciodata, nu a stiut ce gandea cu adevarat acel copil timid si tacut.

Revoltător de mult „negru”!

Când am cunoscut-o, în urmă cu câţiva ani (venise la redacţie să îşi reclame patronul, împreună cu un grup de colegi), mi-am spus că în viaţa mea nu mai văzusem o femeie atât de slabă. Avea, atunci, 36 de ani şi îmi povestea că în ultimii 20 putea număra pe degete nopţile dormite acasă. De la 16 ani lucra „la pâine şi covrigi”, noapte de noapte, lună de lună, de cele mai multe ori chiar şi în week-end. În toţi anii aceştia, trecuse prin mai multe brutării, în ultima era deja de 5. Nu s-ar fi îndurat să plece, colegii erau de treabă, patronul cât de cât îi plătea, aici era malaxor, nu mai frământa la mână saci întregi de făină în fiecare noapte. Era bine faţă de ce pătimise prin altă parte. Dar apăruse o problemă, considera că a muncit destul pentru „o perioadă de probă” – 20 de ani. Şi-ar fi dorit şi ea – ca şi cei care o însoţeau -, o carte de muncă. Nu avusese niciodată şi considera că a ajuns la o vârstă la care ar fi trebuit să se gândească şi la viitor. Cititi mai departe AICI.

Virgula face diferenta

 

În cadrul unui experiment, un grup de 50 de oameni, format în mod egal din femei şi bărbaţi, a primit un text şi însărcinarea de a pune, în acel text, o virgulă.

Iată textul : „Dacă bărbatul ar cunoaşte valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe.”

Toate femeile au pus virgula după cuvantul „femeia”. Toţi bărbaţii au pus virgula după cuvântul „are”.

La multi ani doamnelor si domnisoarelor!

Si un dar micut, sensibil, cu prilejul acestei zile deosebite.

S-ar putea sa va placa si : https://catilupascu.wordpress.com/2010/03/06/de-ce-avem-nevoie-de-8-martie/