Speranţa unui nou început

Forfotă mare. De câteva zile, oraşul s-a trezit din nou la viaţă. Cozi în magazine, cozi la semafoare, aglomeraţie în pieţe. Şi cum să fie altfel, când numărăm în ore timpul rămas până la Marea Sărbătoare a Învierii, când preoţii vor ieşi din altare şi ne vor chema să luăm Lumina. Dar până la momentul acela solemn – în care ne vom reaminti că mai presus de rosturile zilnice suntem creştini, în care ne vom gândi la biruinţa vieţii asupra morţii, la triumful binelui, la iertarea păcatelor – mai sunt câteva ore. Ore în care, voit sau forţaţi de împrejurări, ne vom comporta, probabil, şi … cititi mai departe AICI…

Publicitate

Lansare de carte la Cercul Militar

Cercul Militar găzduieşte astăzi, începând cu ora 13.30, lansarea cărţii „Cântece din prepeleac – Cronica pictată-n rime”, ce poartă semnătura lui Marian Ilie.
Volumul cuprinde o serie de parodii scrise la sfârşitul anilor ’80-începutul anilor ’90, perioadă în care Marian Ilie era ofiţer de legătură în cadrul Secţiei Legături Externe (SLE) din Marele Stat Major.

A fi sau a nu fi

Suntem nefericiţi. Suntem cel mai nefericit popor de pe planetă. Acesta este rezultatul unui sondaj internaţional, realizat în 58 de ţări din lumea întreagă, denumit „Barometrul global al fericirii”, în care România se situează pe ultimul loc. Întrebarea a fost simplă şi clară: „Sunteţi fericit?”, iar peste 70% dintre românii intervievaţi au răspuns că nu, ori s-au abţinut să răspundă. Dacă eu aş fi fost întrebată şi obligată să răspund tranşant, da sau nu, fără comentarii, fără explicaţii, fără loc de departajări sau interpretări asupra noţiunii de fericire, sincer, cred că aş fi răspuns tot nu. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Crăciunul sufletului meu

Iubesc Crăciunul. Dintotdeauna l-am iubit. Necondiţionat. Îl iubesc acum, om în toată firea, la fel de mult cum îl iubeam şi când eram de-o şchioapă. Iar Crăciunul, de fiecare dată, m-a răsplătit pe măsura iubirii mele.

Am avut şi ani mai răi, şi ani mai buni, ani cu împliniri, ani cu deziluzii, ani mănoşi, ani mai sărăcăcioşi, dar, de fiecare dată, de Crăciun m-am rupt de tot şi de toate şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să trăiesc magia. Şi am reuşit chiar şi atunci când în viaţa mea lucrurile nu stăteau chiar „pe roze”. Am reuşit pentru că, înainte de orice, pentru mine Crăciunul înseamnă amintiri. Multe amintiri. Cititi mai departe in „Obiectiv – Vocea Brailei”. 

Miroase a melci, a ciocolata si castani

Am privit, ieri, pe furiş, o fetiţă care se gătea în oglinda unui râu. Şi-a pus cireşe la urechi şi flori de tei în păr. S-a privit o clipă în luciul apei, şi-a netezit rochiţa şi a zbughit-o. A alegat către un băieţel, aflat la o aruncătură de suflet, credinciosul ei tovarăş de joacă. Mult timp el n-a bagat-o în seamă, patruns probabil de ceea ce făcea. Fata a tăcut preţ de cateva clipe, apoi, ca să îşi facă simţită prezenţa, a început să fredoneze uşor, într-un glas cu el: „Melc, melc codobelc…”.

A verde crud

Asa miroase simfonia asta nebuna ce da culoare vietii mele. Daca ar exista un soare verde, mi-ar placea sa capat bronz verde, iar in loc de par sa am alge. Si sa miroasa totul in jurul meu a sare, a nisip, a valuri inspumate ce aduc cu ele imensitatea. Daca ar exista un soare verde, mi-ar placea sa ma bronzez, sus, pe crestele muntilor, in verde, iar in loc de par sa-mi pieptan crengi crude de brad. Sa miroasa totul in jurul meu a vesnicie, a padure, a trainicie, a susur de izvor, a pamant. Gandurile mele ar fi toate pure precum verdele, inima mea ar fi calda si ar dainui peste anotimpuri, peste ani, peste distante.

Inima mea, alb infinit

Imi socotesc anii dupa florile lor. Si asta pentru ca de ziua mea infloresc salcamii. De fiecare data, pentru mine inca o primavara incepe cu ei. De fiecare data, dau petrecere in cinstea lor si le asez florile in capul mesei, ca pe niste oaspeti de seama. Trimit soli in toate colturile zarii, iar acolo unde solii nu ajung, razbate in zorii diminetii strigatul meu. Venitiiii, au inflorit salcamii, haideti sa ne imbatam!

Sa lupti, femeie, pentru cutia ta cu amintiri!

 

“Nu te mai smiorcai, ajunge ca te cheama Lacrima!”, i se spunea adeseori, chiar daca era abia de-o schioapa. Si i s-a spus azi, si i s-a spus maine, pana cand a crezut ca asa e normal, asa trebuie: sa treaca prin viata fara sa planga. Si nu a mai plans. Niciodata. Nici atunci cand a simtit durere, tristete sau deznadejde. Iar de teama ca lacrimile sa nu-i fie intelese gresit, a refuzat sa planga si de bucurie, s-a inchis intr-o carapace de nepatruns, si nimeni, niciodata, nu a stiut ce gandea cu adevarat acel copil timid si tacut.

Piramida fericirii

A ziduri vechi, a sare si a iarba. Acesta este mirosul vacantelor mele. Acestea sunt ingredientele  magice. Fara sa pipai un zid de cetate, fara sa ma scald in apa marii, fara sa ma tavalesc prin iarba uda de roua, nu concep libertatea zilelor de vara. Nu ma simt implinita daca nu zabovesc macar o clipa intr-o manastire, daca nu ma minunez de un loc in care acum sute sau mii de ani,  oamenii isi randuiau viata dupa reguli stiute si nestiute, daca nu ma arunc cel putin o data in valuri, in timp ce undeva, departe, la orizont, soarele se chinuie sa ma prinda. Cine nu a vazut rasaritul din spuma marii, nu stie ce inseamna sublimul.

Cea care sunt!…

Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-as fi vrut sa fiu!…
Dar fiindca m-am nascut fara sa stiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun crestin,
Si n-am ramas decât…