Sunt doar un visator lucid. Nimic mai mult

 

Nu am sa va vorbesc astazi despre motiune. Nici despre asumarea raspunderii pe Legea Educatiei. Nici despre migrarea in masa a asistentelor medicale din Braila. Nici de vreme nu am sa ma plang, desi e frig, macar zambeste soarele, asa printre dinti.  Astazi am sa va vorbesc despre mine.

Si am sa incep prin a va marturisi ca imi place sa visez. Sa inchid ochii si sa fac proiectii de viitor. Dintotdeauna am fost asa. In ultimul timp insa, fortareata mea de vise da semne ca se clatina. Mai e bine sa visez?, ma intreb tot mai des in ultima vreme. In Romania de astazi, imprevizibila, incoerenta,  inconsistenta, are rost sa mai visez!? Si, dupa clipe de deruta, imi spun categoric: DA. Cand visezi inseamna ca speri.
Visam de exemplu cu ochii deschisi ca va veni o zi in care voi scapa de chinga comunistilor, care ma incorseta din ce in ce mai tare. Iar cand ma temeam ca o sa raman fara aer, s-a intamplat ceva ce multi romani aproape nici nu-drazneau sa viseze. Ce-i drept n-a fost meritul meu. Altii au murit pentru asta. Si, macar din respect pentru ei, trebuie sa visez. Si visez, desi e trist sa vad cum, chiar si dupa mai bine de 20 de ani, tot nu ne gasim rostul. Suntem tot in tranzitie, inca ne razboim cu mentalitati, inca mai facem comparatii. N-a fost usor, nu e usor. Dar, repet, un lucru am invatat in urma cu 20 de ani. Ca e important sa visezi, pentru ca visand speri.
De aceea, acum, in clipele in care ma simt coplesita de griji si responsabilitati, in clipele in care nu vad iesirea, ma adun si incep sa visez. Inchid ochii si ma vad peste ani. Peste 5, 10, 15, peste alti 20 de ani. Pentru ca mie imi place sa visez. Si visez. Dar fiti linistiti, sunt un visator lucid.