Viata furata

Recunosc din start, sunt absolventa unei singure facultati, de inginerie, inceputa inainte de ’89. Nu am facut o a doua facultate, desi, sincer, de multe ori ma uit la CV-ul meu si pare atat de firav fara titlul de licentiat! – pentru ca pe atunci se dadea examen de diploma. Nu va ganditi ca nu mi-as fi „permis” o a doua facultate, dar pur si simplu n-a fost sa fie. La inceput, in primul an de dupa absolvire, dupa atata matematica, fizica si chimie, dupa atatea nopti petrecute scriind proiecte, nu doream decat sa dorm, sa merg la munte si la mare si sa citesc zecile de carti pe care le tot amanasem in ultima vreme. Mi se parea prea mult si prea repede sa reincep stresul examenelor si sesiunii.

Apoi, dupa cativa ani, universitatile particulare au impanzit orasul. Si dintr-odata unde te duceai, unde te uitai, nu dadeai decat de studenti. Fosti amici, fosti colegi, vecini sau simple cunostinte, care inainte de ’89 nici macar nu se incumetasera sa dea o admitere, erau acum, care mai de care, studenti la tot soiul de specializari moderne: management, marketing, stiintele comunicarii, relatii cu publicul, mediu, ca sa nu mai spun de drept sau finante. Toate angajatele din banci, din institutiile publice, din marile firme private, chiar si cele cu liceul terminat de 10 – 20 ani, toate erau studente, unele „cu japca”, trimise de sefi, sub amenintarea pierderii postului – intelegeri tacite intre sefi, ai institutiilor si ai universitatilor, care, pentru a putea functiona aveau din start nevoie de un anumit numar de cursanti. A facut cine a vrut si cine nu a vrut facultate la Braila. La un moment dat, circula si o gluma, sa nu te duci la cumparaturi in sesiune, martea si joia, de la 4 la 6 dupa-amiaza. Toate magazinele de pe Republicii puneau lacatul, vanzatoarele mergeau cu turma la examen. Prin ’95, cand am luat din nou in calcul continuarea studiilor,  s-a intamplat ceva, si iar m-am razgandit. De fapt, m-am intalnit cu un fost vecin, care pana in ’89 abia reusise sa termine 10 clase si o profesionala, si pe care il stiam zugrav sau instalator. Acum era masterand la drept. Mi-a povestit cum dupa revolutie terminase liceul la seral, „3 intr-unu”, isi daduse licenta, se inscrisese la masterat si in toamna incepea si a doua facultate, de management. Mi-a explicat cu lux de amanunte ca este implicat foarte serios in politica si ca are sanse mari sa devina director la nu stiu ce institutie. Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred ca e posibil. Ma uitam consternata, nu mai recunosteam in el nimic din baiatul de altadata, suspus, blegut, cu privirea tampa. Aveam in fata un morman de haine de firma, cu un miros fin de parfum „ultimul ragnet”. Si un tupeu fantastic. Am simtit o mare dezamagire, simteam cum asemenea specimene compromit, pangaresc ideea de student, de absolvent de studii superioare, de intelectual. Si m-am intrebat, atunci, in cel mai sincer mod cu putinta, are sens sa le ingros randurile?

Acum, fostul meu vecin e doctor in nu stiu ce stiinte juridice, persoana publica, cu cateva functii foarte importante la activ.

Am scris aceste randuri gandidu-ma la noul scandal izbucnit in invatamantul superior, de aceasta data la Universitatea “Hyperion”. Al catelea o fi oare!?

Si m-am mai gandit la ceva. La copiii exceptionali, care, pur si simplu, renunta la copilarie, la adolescenta, pentru a invata, a acumula cunostinte, pentru a fi in varf, pentru a ajunge cineva in viata. O viata nu tocmai usoara – performanta cere sacrificii. Marele lor avantaj e ca pot pleca afara, chit ca si pentru asta e nevoie de sacrificii. Iar locul lor, ramas gol, e luat de capusele societatii, mediocrii inarmati cu o doza considerabila de nesimtire, dupa chipul si asemanarea vecinului meu.

Voi ce credeti? Andi, Bloog, Caius, Consiliu, Cosmin, Costin, Daurel, Dispecer, Doina, Gabriela, Ganditor, Dan, Flavius, Gina, Vania, Kid, Madi, Mika, Mirela, Tavi, Ragnar, Cami, Aura, Teo, Onu.